Sistemul comunist romanesc (1947-1989) ca si sistemul nazist a dezvoltat ideea de „mama eroina” care trebuie sa dea nastere a cel putin 4 copiii pentru dezvoltarea sociala si economica a tarii. Dar pentru ca o femeie sa-si indeplineasca rolul de mama fara obiectii trebuia in primul rand ca avortul sa fie interzis.
La ce drame a dus interzicerea avortului intr-o perioada in care egalitatea femeii era o ideea aplicata doar in filmele propagandistice de Stat, sunt greu de imaginat.
Femeiele care alegeau sa-si faca totusi un avort riscau enorm, la fel si cei care alegeau sa le ajute. In primul rand se facea puscarie de la 1 la 5 ani atat cel/cea care producea avortul cat si cea care alegea sa faca avort. Daca femeia care-si facea avortul avea hemoragie si mergea sa se interneze intr-un spital si militia (asa cum se numea politia pe vremea comunistilor) afla de aceasta dadea ordin ca acea femeie sa nu fie tratata si chiar lasata sa moara in cazul in care refuza sa denunte pe cei care i-au produs avortul.
Datorita interzicerii avortului multe femei nu aveau curajul sa ia aceasta hotarare, motiv pentru care multe erau fortate sa-si abandoneze nou nascutii in casele de copii. In acelasi timp datorita avorturilor nereusite se nasteau copii cu diferite dezabilitati (handicapuri), plasati deasemenea in casele de copii, dar binenteles tratati mult mai rau decat copiii considerati normali.
Ideea propagata de biserica, conform careia femeia este pacatoasa si poate depasi acest blestem doar prin nastere, persista chiar si in regimul asa-zis comunist care nu recunostea legitimitatea bisericii, dar accepta tacit existenta acesteia si folosea puterea pe care o avea asupra oamenilor pentru a-i manipula si a-i controla mai usor.
In timpul regimului comunist femeile au fost cele care au avut cel mai mult de suferit; in spatele unei false egalitati intre oameni si intre sexe, femeia era obligata sa munceasca cot la cot cu barbatii in fabrici, uzine si agricultura, trebuia sa ingrijeasca copiii si batranii si conform vechilor traditii impotriva carora comunismul nu a avut interesul sa faca ceva, femeia era cea care trebuia sa faca toate muncile casnice. Pe langa faptul ca interzicearea avortului a fost principala unealta de inrobire a femeii, aceasta lege a dus si la degradarea relatiilor dintre oameni (in special relatiile sexuale) si la un control total atat asupra societatii cat si asupra individului.
Schimbarea de regim din Decembrie 1989 a dus automat la caderea legii ce interzicea avortul, perceputa atunci ca un act direct impotriva libertatii omului. Nu trebuie sa uitam ca in decembrie 1989 romanii au murit pentru a-si castiga libertatea si implicit pentru dreptul la avort.
Acum, in anii 2000, in plina ascensiune a „democratiei” in Romania, apar tot felul de organizatii (mai mult sau mai putin teroriste) precum ProVita – un ProLife romanesc, sub ocrotirea Statului si a Bisericii si direct sprijinite si finantate de politicieni, partide si organizatii de extrema dreapta (Noua Dreapta, Partidul Noua Generatie etc.). Pe langa toate acestea chiar si societatea romaneasca incepe sa sprijine din ce in ce mai deschis ideile conservatoare si xenofobe ale ideologiilor de dreapta. Foarte multi tineri cad prada intensei campanii mediatice care se face direct sau indirect impotriva avortului. La orele de educatie sexuala din scoli sunt prezentate tot felul de filme si materiale „ingrozitoare” despre cat de cumplit este un avort, insinuandu-se ideea de tortura si crima. Presedintele tarii, ingrijorat de declinul demografic al Romaniei a infiintat de curand o „echipa de experti” care sa rezolve, intr-un fel sau altul, problema nasterilor din ce in ce mai putine.
In acelasi timp consider revoltator ca festivalul de la Cannes sa premieze un film ce incearca sa impresioneze spectatorii intocmai ca un documentar propagandistic anti avort. In cazul acesta „Palme d’or” a devenit o palma patriarhala impotriva tuturor femeilor.
Filmul, „4 luni, 3 saptamani si 2 zile” prezentandu-ne avortul ca pe o mare gresala, pacatul suprem, iar femeia ce il comite, ca fiind cea mai ingrozitoare fiinta de pe suprafata pamantului. Denigrind imaginea femeii prin intermediul a doua personaje ce intruchipeaza prostia, ignoranta, lipsa de sensibilitate si minciuna. Acest film ruleaza in toata Romania, beneficiind de sprijinul total al autoritatilor, care sub masca mandriei nationale, redeschid cinematografe inchise de ani de zile in sate si orasele din toate colturile tarii. De amintit ca in primul rand tinerii sunt incurajati sa vina sa vada acest film. Iar reactia celor din sala este in primul rand una de scarba fata de avort si apoi una de revolta si ura fata de prostia si ignoranta femeii care il comite. Ingrijorator este insa faptul ca filmul pare o mostra de solidaritate feminina transformand astfel revolta si ura impotriva acelui personaj intr-un dispret impotriva tuturor femeilor.
In opinia mea filmul nu face altceva decat sa dovedeasca si sa intareasca prejudecatile traditionale, conform carora femeia este proasta, mincinoasa si curva prin natura ei.
Aceste prejudecati vor continua sa repete istoria, sa distruga armonia dintre oameni, sa transforme familia intrun compromis bazat pe constrangere, materialism si minciuna de sine; sa fie o piedica impotriva fericirii umanitatii.
Cutremurator este faptul ca o mana de politicieni, in majoritate barbati, hotarasc ce pot si ce nu pot face eu cu propriul meu corp.
Nici Statul, nici Biserica nu au dreptul de a ingradi libertatea individului de a decide asupra propriului corp ! Singurul stapan al vietii tale esti tu insuti !
Friday, October 12, 2007
Tuesday, October 2, 2007
RAPORTUL FESTIVALULUI ANARHO-FEMINIST 'LOVEKILLS #2'
Organizarea festivalului LoveKills a fost de departe cea mai mare provocare pentru colectivul LoveKills până în momentul de faţă. Având în vedere faptul că acest colectiv este împărţit în trei oraşe diferite, punerea în practică a ideilor, coordonarea dar în primul rând comunicarea sunt destul de dificle de fiecare dată.
A doua ediţie a festivalului LoveKills a fost cea mai însemnată realizare a colectivului şi sperăm a scenei anarcho-feministe (deşi considerăm că nu există deocamdată o astfel de scenă, dar poate acesta va fi un bun început). În comparaţie cu prima ediţie a festivalului, anul acesta am reuşit în cele din urmă să organizăm un festival aşa cum ne închipuim noi că este un festival. Adică, bazat pe ateliere şi discuţii, mai multă informaţie despre perspectivele feministe şi nu doar concerte punk, băutură, distracţie şi destrăbălare având în spatele tău o grămadă de postere reprezentând lupta femeilor din toată lumea, iar nimeni nu vorbeşte despre aceste subiecte şi nimănui nu îi pasă că acesta ar trebui să fie un spaţiu unde sexismul/rasismul/homofobia/macho-ismul nu sunt acceptate (aspecte pe care am vrut să le evităm în această a doua ediţie).
Problemele cu care ne-am confruntat în timpul organizării dar şi desfăşurării festivalului erau de aşteptat, de vreme ce cunoaştem foarte bine scena d.i.y. locală, însă acesta a fost defapt motivul pentru care am considerat că un asemenea eveniment este într-adevăr necesar. Una dintre cele mai mari “surprize” a fost aceea că majoritatea băieţilor din scenă nu numai că nu au apărut la festival însă nu au manifestat nici un interes faţă de el, încă de la început, în schimb au dat dovadă de ignoranţă şi l-au considerat “o pierdere de vreme” (ca întreaga problematică anarcha-feministă). Am avut parte de aceeaşi reacţia şi din partea multor fete de asemenea. Majoritatea fetelor nu numai că nu sunt apropiate de ideile anarha-feministe, dar în mod paradoxal le dispreţuiesc şi le resping.
Unul dintre aspectele care trebuie menţionate este reacţia unor fete sau grupuri de fete care se consideră apropiate de feminism sau chiar feministe. Aceste persoane nu au arătat nici un interes faţă de festival sau faţă de ceea ce facem în general, deoarece nu le-am contactat personal, adică nu le-am invitat nominal, nu le-am invitat să participe ca şi grup/individ la festivalul nostru. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu alţi câţiva activişti care aşteptau o chemare directă/personală.
Pe parcursul organizării acestui festival (din momentul conceperii, în timpul desfăşurării şi până ce s-a încheiat) am avut parte de anumite reacţii ciudate sau să spunem dubioase, din partea unor oameni care s-au implicat şi care au intenţionat să ne ajute. Exercitarea puterii pe care vor să o deţină, aroganţa, încercarea de a ne intimida sau de a ignora complet poziţia noastră faţă de felul în care acest festival ar trebui să arate din punctul nostru de vedere; toate acestea în momente în care unele dintre noi ne-am simţit oarecum vulnerabile datorită stresului şi presiunilor care veneau de pretutindeni.
Era prima dată când organizam un festival cu participare internaţională, drept urmare majoritatea experienţelor legate de organizarea festivalului erau experienţe noi. Prea multe lucruri au fost aruncate pe umerii noştrii, prea multe reproşuri, prea multă critică, când responsabilitatea nu ar fi trebuit să fie pe de-a întregul a “NOASTRĂ” (a colectivului), ci ar fi trebuit să fie responsabilitatea absolut a fiecărei persoane care a fost acolo (fie că era vorba de organizatori sau participanţi sau simplii vizitatori pentru scurt timp)… dacă încă mai îndrăznim să spunem că avem convingeri d.i.y. Însă nu a fost aşa nici pe departe, a trebuit să îi rugăm în mod insistent pe oameni (cei din scena autohtonă) să ne ajute cu diferite lucruri cum ar fi gătitul, aşteptarea şi aducerea oamenilor din alte ţări, curăţarea locului şi aşa mai departe…
A trebuit să ne confruntăm la un moment dat şi cu anumiţi “MAN-arhişti” care sub influenţa alcoolului s-au comportat ca nişte “ghiolbani” de ultimă speţă. Era o situaţie care ne demonstra clar că scena este mizerabilă ! Şi totuşi, cei ignoranţi refuză încă să vadă sau să recunoacsă acest lucru !!!
Părţile cu adevărat bune au însă un impact mai mare. Din fericire au fost destule aspecte pozitive care au reieşit din acest festival în cele din urmă. De exemplu, am văzut oameni noi care s-au implicat, băieţi şi fete mai tineri care şi-au arătat interesul faţă de anarcha-feminism, am avut prieteni care au călătorit 16 ore pentru a ne arăta sprijinul pe care ni-l oferă şi sensibilitatea faţă de subiectul festivalului şi faţă de tot ce am vrut să facem, doar pentru câteva ore apoi fiind nevoiţi să plece, am primit atât de multă energie pozitivă şi feed-back din partea oamenilor din alte ţări care nu aveau nici o idee despre scena din România, apreciem foarte mult sprijinul şi solidaritatea tuturor acestora.
Ne-am simţit foarte bine datorită locului, datorită atmosferei – în cea mai mare parte a timpului, datorită relaţiilor care s-au stabilit între oameni, datorită flexibilităţii programului şi a celor care au prezentat workshop-urile, datorită prânzului vegan delicios, camping-ului, apuslui şi răsăritului de soare, barului nostru « temporar autonom », petrecerii, nopţii cinematografice târzii.
Din discuţiile pe care le-am purtat cu oamenii (mai ales cei din România) care au venit şi au fost interesaţi de workshop-uri şi de grupurile de discuţii, am ajuns la concluzia că efortul s-a meritat şi că privit în ansamblu festivalul a avut un impact destul de puternic asupra scenei. Aceasta ne-a determinat să ne gândim la următoarea ediţie de anul viitor, având acum experienţa aceasta sperăm să evităm acele aspecte care au facut să fie atât de dificilă (şi adesea neplăcută) această ediţie.
Felul în care analizăm desfăşurarea acestui festival cu absolut orice aspect a implicat el, este 100% subiectiv, personal, dar preferăm să prezentăm astfel lucrurile de vreme ce considerăm categoric că personalul nostru este şi întotdeauna va fi politic !!!
Mai jos aveţi o scurtă descriere a festivalului: unde, când şi cum s-a desfăşurat:
Festivalul LoveKills a avut loc în perioada 6-7 iulie 2007 în apropiere de Timişoara. Locaţia a fost un aeroport utilitar, situat la doi kilometrii depărtare de oraş. A fost un spaţiu imens, în care am avut la dispoziţie o cameră spaţioasă pentru work-shopuri, cabine de duş, loc de campare şi parcare şi un spaţiu larg pentru activităţile desfăşurate în aer liber. Festivalul LoveKills a fost primul eveniment anarcha-feminist care nu s-a centrat pe concerte (punk), ci pe workshop-uri şi discuţii pragmatice. Acesta ar putea fi motivul pentru care nu prea multă lume şi-a arătat interesul faţă de festival. Au fost aproximativ cincizeci de oameni care au luat parte la activităţi, oameni din Austria, Germania, Croaţia, Ucraina, Grecia, Anglia şi câţiva din România.
În România oamenii nu au o reacţie pozitivă când întâlnesc termenul “feminism” în general, dar cu atât mai mult când se face referire la “anarha-feminism”, dar asta poate pentru că oamenii au idei preconcepute sau pentru că nu au nici cea mai vagă idee despre acest subiect. Acesta a reprezentat defapt scopul festivalului: a face cunoscut anarha-feminismul în România. Foarte puţini oameni din România (mai ales din Timişoara) au venit să participe la workshop-uri, foarte mulţi au fost interesaţi doar de petrecere.
Iată cum s-a desfăşurat festivalul:
Vineri, 6 iulie. Majoritatea oamenilor care şi-au anunţat participarea au ajuns cu bine sau cu ceva experienţe neplăcute pe drum. Prima zi a festivalului a început puţin mai târziu decât era plănuit, dar acest aspect a fost convenabil pentru toată lumea, de vreme ce nu suntem la şcoală şi nu trebuie să respectăm un program rigid. Primul workshop a început la ora 13, « CATEGORII NEMARCATE ŞI CHESTIUNEA PUTERII », după acest prim workshop am avut o pauză pentru un prânz vegan delicios, iar apoi am continuat cu câteva activităţi de JONGLARE afară, în aer liber, iar apoi a avut loc grupul de discuţii « MANIFESTĂRI GLOBALE ŞI LOCALE ALE SEXISMULUI ». Ultimul grup de discuţii a fost despre « STATUL – FASCISM MODERN », însă alte câteva discuţii adiţionale despre migraţie şi violenţă instituţionalizată au avut loc. Pentru prima seară am sărit peste filmele programate deoarece ultimele discuţii s-au încheiat în jurul orei 22. Au fost de asemenea câteva workshop-uri anulate din diverse motive. După o zi plină de discuţii cei prezenţi s-au distrat la petrecere, dansând, făcând schimb de impresii, experienţe şi opinii sau pur şi simplu stând de vorbă pe lângă bar.
Sâmbătă, 7 iulie. A doua zi a festivalului a început de asemenea un pic mai târziu decât era prevăzut, cu worksop-ul “MITURI ŞI REALITATE: TRAFICUL DE CARNE VIE”, fiind urmat de un alt prânz vegan delicios. « EXPERIENŢA ŞI POLITICA VIOLENŢEI SEXUALE » a fost următorul grup de discuţii şi ziua s-a încheiat cu workshop-ul « BARBIE – ZÂMBET ÎN PLASTIC ». După ce toate discuţiile s-au încheiat, ne-am rezervat cinci minute pentru a ne lua rămas bun şi pentru a saluta toată lumea prezentă dar mai ales pentru a le mulţumi celor care au făcut posibil ca acest festival să aibe loc ; am cerut de asemenea câteva opinii şi sfaturi pentru a putea organiza festivalul mai bine data viitoare. Pentru cea de a doua seară am considerat că ceva filme şi documentare ar fi mai potrivite, în loc de petrecere, şi din moment ce oamenii care erau de faţă şi-au exprimat de asemenea preferinţa pentru filme, am decis să punem filme pentru tot restul nopţii. Dar din nefericire majoritatea oamenilor erau foarte obosiţi, şi nu am avut şansa să arătăm decât « VAGINA MONOLOGUES » şi un documentar despre squatting din Amsterdam, următorul ar fi trebuit să fie documentarul despre Emma Goldman (mai aveam încă alte câteva filme interesante, în afară de acestea), dar am fost nevoiţi să oprim proiecţiile de vreme ce era deja foarte târziu iar oamenii începuseră să adoarmă.
Pe parcursul celor două zile, în holul principal au fost prezentate distribuţii anarhiste (din diferite ţări) cu o cantitate considerabilă de informaţie despre anarha-feminism în diferite limbi: franceză/germană/engleză/română… Pe pereţii holului a fost prezentată de asemenea o expoziţie având ca tematică drepturile animalelor, expoziţie a unei activiste din Bucureşti.
Puteţi afla mai multe amănunte despre workshop-uri, grupurile/indivizii care le-au prezentat şi distribuţiile prezente, pe site-ul nostru web: http://www.aro. ecobytes. net/lovekills/.
Importanţa acestui festival va fi văzut în viitor – dacă va avea continuitate. Oamenii trebuie să fie informaţi despre problemele cu care se confruntă femeile şi despre lupta care trebuie dusă pentru a rezolva aceste probleme. Este imposibil să fii anarhist fără să fii feminist ! Lupta de eliberare a femeilor trebuie să fie lupta împotriva Statului, care este gardianul şi protectorul societăţii patriarhale, a capitalismului şi a tuturor ierarhiilor şi nedreptăţilor din această lume. (Aceasta a fost principala idee a Colectivului LoveKills, când ne-am hotărât să organizăm acest festival.)
SCOPUL NOSTRU ESTE O SOCIETATE A LIBERTĂŢII INDIVIDULUI!!!
A doua ediţie a festivalului LoveKills a fost cea mai însemnată realizare a colectivului şi sperăm a scenei anarcho-feministe (deşi considerăm că nu există deocamdată o astfel de scenă, dar poate acesta va fi un bun început). În comparaţie cu prima ediţie a festivalului, anul acesta am reuşit în cele din urmă să organizăm un festival aşa cum ne închipuim noi că este un festival. Adică, bazat pe ateliere şi discuţii, mai multă informaţie despre perspectivele feministe şi nu doar concerte punk, băutură, distracţie şi destrăbălare având în spatele tău o grămadă de postere reprezentând lupta femeilor din toată lumea, iar nimeni nu vorbeşte despre aceste subiecte şi nimănui nu îi pasă că acesta ar trebui să fie un spaţiu unde sexismul/rasismul/homofobia/macho-ismul nu sunt acceptate (aspecte pe care am vrut să le evităm în această a doua ediţie).
Problemele cu care ne-am confruntat în timpul organizării dar şi desfăşurării festivalului erau de aşteptat, de vreme ce cunoaştem foarte bine scena d.i.y. locală, însă acesta a fost defapt motivul pentru care am considerat că un asemenea eveniment este într-adevăr necesar. Una dintre cele mai mari “surprize” a fost aceea că majoritatea băieţilor din scenă nu numai că nu au apărut la festival însă nu au manifestat nici un interes faţă de el, încă de la început, în schimb au dat dovadă de ignoranţă şi l-au considerat “o pierdere de vreme” (ca întreaga problematică anarcha-feministă). Am avut parte de aceeaşi reacţia şi din partea multor fete de asemenea. Majoritatea fetelor nu numai că nu sunt apropiate de ideile anarha-feministe, dar în mod paradoxal le dispreţuiesc şi le resping.
Unul dintre aspectele care trebuie menţionate este reacţia unor fete sau grupuri de fete care se consideră apropiate de feminism sau chiar feministe. Aceste persoane nu au arătat nici un interes faţă de festival sau faţă de ceea ce facem în general, deoarece nu le-am contactat personal, adică nu le-am invitat nominal, nu le-am invitat să participe ca şi grup/individ la festivalul nostru. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu alţi câţiva activişti care aşteptau o chemare directă/personală.
Pe parcursul organizării acestui festival (din momentul conceperii, în timpul desfăşurării şi până ce s-a încheiat) am avut parte de anumite reacţii ciudate sau să spunem dubioase, din partea unor oameni care s-au implicat şi care au intenţionat să ne ajute. Exercitarea puterii pe care vor să o deţină, aroganţa, încercarea de a ne intimida sau de a ignora complet poziţia noastră faţă de felul în care acest festival ar trebui să arate din punctul nostru de vedere; toate acestea în momente în care unele dintre noi ne-am simţit oarecum vulnerabile datorită stresului şi presiunilor care veneau de pretutindeni.
Era prima dată când organizam un festival cu participare internaţională, drept urmare majoritatea experienţelor legate de organizarea festivalului erau experienţe noi. Prea multe lucruri au fost aruncate pe umerii noştrii, prea multe reproşuri, prea multă critică, când responsabilitatea nu ar fi trebuit să fie pe de-a întregul a “NOASTRĂ” (a colectivului), ci ar fi trebuit să fie responsabilitatea absolut a fiecărei persoane care a fost acolo (fie că era vorba de organizatori sau participanţi sau simplii vizitatori pentru scurt timp)… dacă încă mai îndrăznim să spunem că avem convingeri d.i.y. Însă nu a fost aşa nici pe departe, a trebuit să îi rugăm în mod insistent pe oameni (cei din scena autohtonă) să ne ajute cu diferite lucruri cum ar fi gătitul, aşteptarea şi aducerea oamenilor din alte ţări, curăţarea locului şi aşa mai departe…
A trebuit să ne confruntăm la un moment dat şi cu anumiţi “MAN-arhişti” care sub influenţa alcoolului s-au comportat ca nişte “ghiolbani” de ultimă speţă. Era o situaţie care ne demonstra clar că scena este mizerabilă ! Şi totuşi, cei ignoranţi refuză încă să vadă sau să recunoacsă acest lucru !!!
Părţile cu adevărat bune au însă un impact mai mare. Din fericire au fost destule aspecte pozitive care au reieşit din acest festival în cele din urmă. De exemplu, am văzut oameni noi care s-au implicat, băieţi şi fete mai tineri care şi-au arătat interesul faţă de anarcha-feminism, am avut prieteni care au călătorit 16 ore pentru a ne arăta sprijinul pe care ni-l oferă şi sensibilitatea faţă de subiectul festivalului şi faţă de tot ce am vrut să facem, doar pentru câteva ore apoi fiind nevoiţi să plece, am primit atât de multă energie pozitivă şi feed-back din partea oamenilor din alte ţări care nu aveau nici o idee despre scena din România, apreciem foarte mult sprijinul şi solidaritatea tuturor acestora.
Ne-am simţit foarte bine datorită locului, datorită atmosferei – în cea mai mare parte a timpului, datorită relaţiilor care s-au stabilit între oameni, datorită flexibilităţii programului şi a celor care au prezentat workshop-urile, datorită prânzului vegan delicios, camping-ului, apuslui şi răsăritului de soare, barului nostru « temporar autonom », petrecerii, nopţii cinematografice târzii.
Din discuţiile pe care le-am purtat cu oamenii (mai ales cei din România) care au venit şi au fost interesaţi de workshop-uri şi de grupurile de discuţii, am ajuns la concluzia că efortul s-a meritat şi că privit în ansamblu festivalul a avut un impact destul de puternic asupra scenei. Aceasta ne-a determinat să ne gândim la următoarea ediţie de anul viitor, având acum experienţa aceasta sperăm să evităm acele aspecte care au facut să fie atât de dificilă (şi adesea neplăcută) această ediţie.
Felul în care analizăm desfăşurarea acestui festival cu absolut orice aspect a implicat el, este 100% subiectiv, personal, dar preferăm să prezentăm astfel lucrurile de vreme ce considerăm categoric că personalul nostru este şi întotdeauna va fi politic !!!
Mai jos aveţi o scurtă descriere a festivalului: unde, când şi cum s-a desfăşurat:
Festivalul LoveKills a avut loc în perioada 6-7 iulie 2007 în apropiere de Timişoara. Locaţia a fost un aeroport utilitar, situat la doi kilometrii depărtare de oraş. A fost un spaţiu imens, în care am avut la dispoziţie o cameră spaţioasă pentru work-shopuri, cabine de duş, loc de campare şi parcare şi un spaţiu larg pentru activităţile desfăşurate în aer liber. Festivalul LoveKills a fost primul eveniment anarcha-feminist care nu s-a centrat pe concerte (punk), ci pe workshop-uri şi discuţii pragmatice. Acesta ar putea fi motivul pentru care nu prea multă lume şi-a arătat interesul faţă de festival. Au fost aproximativ cincizeci de oameni care au luat parte la activităţi, oameni din Austria, Germania, Croaţia, Ucraina, Grecia, Anglia şi câţiva din România.
În România oamenii nu au o reacţie pozitivă când întâlnesc termenul “feminism” în general, dar cu atât mai mult când se face referire la “anarha-feminism”, dar asta poate pentru că oamenii au idei preconcepute sau pentru că nu au nici cea mai vagă idee despre acest subiect. Acesta a reprezentat defapt scopul festivalului: a face cunoscut anarha-feminismul în România. Foarte puţini oameni din România (mai ales din Timişoara) au venit să participe la workshop-uri, foarte mulţi au fost interesaţi doar de petrecere.
Iată cum s-a desfăşurat festivalul:
Vineri, 6 iulie. Majoritatea oamenilor care şi-au anunţat participarea au ajuns cu bine sau cu ceva experienţe neplăcute pe drum. Prima zi a festivalului a început puţin mai târziu decât era plănuit, dar acest aspect a fost convenabil pentru toată lumea, de vreme ce nu suntem la şcoală şi nu trebuie să respectăm un program rigid. Primul workshop a început la ora 13, « CATEGORII NEMARCATE ŞI CHESTIUNEA PUTERII », după acest prim workshop am avut o pauză pentru un prânz vegan delicios, iar apoi am continuat cu câteva activităţi de JONGLARE afară, în aer liber, iar apoi a avut loc grupul de discuţii « MANIFESTĂRI GLOBALE ŞI LOCALE ALE SEXISMULUI ». Ultimul grup de discuţii a fost despre « STATUL – FASCISM MODERN », însă alte câteva discuţii adiţionale despre migraţie şi violenţă instituţionalizată au avut loc. Pentru prima seară am sărit peste filmele programate deoarece ultimele discuţii s-au încheiat în jurul orei 22. Au fost de asemenea câteva workshop-uri anulate din diverse motive. După o zi plină de discuţii cei prezenţi s-au distrat la petrecere, dansând, făcând schimb de impresii, experienţe şi opinii sau pur şi simplu stând de vorbă pe lângă bar.
Sâmbătă, 7 iulie. A doua zi a festivalului a început de asemenea un pic mai târziu decât era prevăzut, cu worksop-ul “MITURI ŞI REALITATE: TRAFICUL DE CARNE VIE”, fiind urmat de un alt prânz vegan delicios. « EXPERIENŢA ŞI POLITICA VIOLENŢEI SEXUALE » a fost următorul grup de discuţii şi ziua s-a încheiat cu workshop-ul « BARBIE – ZÂMBET ÎN PLASTIC ». După ce toate discuţiile s-au încheiat, ne-am rezervat cinci minute pentru a ne lua rămas bun şi pentru a saluta toată lumea prezentă dar mai ales pentru a le mulţumi celor care au făcut posibil ca acest festival să aibe loc ; am cerut de asemenea câteva opinii şi sfaturi pentru a putea organiza festivalul mai bine data viitoare. Pentru cea de a doua seară am considerat că ceva filme şi documentare ar fi mai potrivite, în loc de petrecere, şi din moment ce oamenii care erau de faţă şi-au exprimat de asemenea preferinţa pentru filme, am decis să punem filme pentru tot restul nopţii. Dar din nefericire majoritatea oamenilor erau foarte obosiţi, şi nu am avut şansa să arătăm decât « VAGINA MONOLOGUES » şi un documentar despre squatting din Amsterdam, următorul ar fi trebuit să fie documentarul despre Emma Goldman (mai aveam încă alte câteva filme interesante, în afară de acestea), dar am fost nevoiţi să oprim proiecţiile de vreme ce era deja foarte târziu iar oamenii începuseră să adoarmă.
Pe parcursul celor două zile, în holul principal au fost prezentate distribuţii anarhiste (din diferite ţări) cu o cantitate considerabilă de informaţie despre anarha-feminism în diferite limbi: franceză/germană/engleză/română… Pe pereţii holului a fost prezentată de asemenea o expoziţie având ca tematică drepturile animalelor, expoziţie a unei activiste din Bucureşti.
Puteţi afla mai multe amănunte despre workshop-uri, grupurile/indivizii care le-au prezentat şi distribuţiile prezente, pe site-ul nostru web: http://www.aro. ecobytes. net/lovekills/.
Importanţa acestui festival va fi văzut în viitor – dacă va avea continuitate. Oamenii trebuie să fie informaţi despre problemele cu care se confruntă femeile şi despre lupta care trebuie dusă pentru a rezolva aceste probleme. Este imposibil să fii anarhist fără să fii feminist ! Lupta de eliberare a femeilor trebuie să fie lupta împotriva Statului, care este gardianul şi protectorul societăţii patriarhale, a capitalismului şi a tuturor ierarhiilor şi nedreptăţilor din această lume. (Aceasta a fost principala idee a Colectivului LoveKills, când ne-am hotărât să organizăm acest festival.)
SCOPUL NOSTRU ESTE O SOCIETATE A LIBERTĂŢII INDIVIDULUI!!!
Wednesday, April 25, 2007
MANIFESTUL LOVEKILLS
“Depinde de tine”
Fetele nu asculta muzica punk
Fetele sunt prea timide sa mearga la concerte
Fetele ar trebui sa-si pastreze parerile pentru ele
AICI SUNT FETELE CARE SA DEMONSTREZE CA ASTA ESTE GRESIT
Fetele canta muzica punk
Fetele merg la toate concertele
Fetele publica reviste si se exprima deschis
Fetele si baietii actioneaza impreuna
E timpul sa contribui si tu, Depinde te tine”
(Cojoba)
Suntem nascuti in aceasta societate si imediat judecati in functie de sex, rasa si clasa. Sa fii liber in capitalism inseamna sa poti trece pe treapta vietii altcuiva, daca doresti sa urci scara sociala catre succes si securitate; adica sa castigi cat mai multi bani. Oricum, daca esti femeie esti prinsa in cadrul ierarhiei barbat-femeie. Daca esti femeie, fara a tine cont de rasa sau clasa, procesul de acceptare in societatea predominant masculina implica depasirea propriei trepte.
Credem ca toate fiintele umane poarta in ele potentialul unei vieti armonioase fara impunerea vreunei autoritati. Credem ca Liderii Politici ai acestei lumi s-au abrutizat intr-un asemenea grad incat nu mai pot fi considerati fiinte umane. Ii privim ca pe niste animale periculoase, sau mai grav - roboti mecanizati programati pentru distrugere si putere personala. Credem ca acesti asa-numiti „oameni” trebuie deposedati de orice mijloc pe care l-ar putea folosi impotriva fiintelor umane, sau sa fie exterminati. Credem ca la ora actuala in lume exista suficienta bogatie si cunoastere tehnologica pentru a asigura o viata fericita si libera tuturor oamenilor.
Ca femei trebuie sa atragem atentia „celorlalti camarazi fiinte umane”, ca femeile sufera o dubla opresiune. Traditiile si prejudecatiile societatii patriarhale ne impun noua, in toate sectoarele vietii de zi cu zi, o inferioritate esentiala. Tot timpul vedem reclame care folosesc pieptul femeii pentru a vinde produse nefolositoare, tot timpul cand ne plimbam singure in noapte suntem obligate sa ne amintim de sexualitatea noastra. Fiecare fluierat ne reaminteste ca suntem femei si ca femeile sunt sex. Traim cu frica in suflet deoarece stim ca fiintele inferioare infrunta constant pericolul de a fi folosite si abuzate, fara a se tine cont de dorintele si sentimentele lor. Ca femei revolutionare suntem ingrijorate ca fiecare reclama aminteste barbatilor ca femeile sunt sex. Singure in intuneric, in fata unui barbat care ne priveste doar ca pe o „pizda” nu ne putem permite sa discutam cu el despre conditia sa. Cati barbati au fost violati ?
Dorim distrugerea societatii existente, capitalista, sexista, rasista, age-ista(discriminarea pe baza de varsta) si divizata in clase. Deoarece consideram ca se bazeaza pe negarea fundamentala a egalitatii dintre oameni. „Omul” a construit o scara sociala din vieti omenesti.
Noi cautam o societate bazata pe valori umane, altele in afara de vanzare si cumparare, dorim distrugerea unei realitati sociale care neaga senzitivitatea, incurajeaza agresiunea, competitia si neincrederea. O realitate sociala care cere fiintelor umane sa sacrifice totalitatea posibilitatilor lor pentru o anume imagine de sine si sa vanda aceasta imagine in schimbul acceptarii/integrarii. O realitate sociala care incadreaza femeile in rolul de sclavi ai sclavilor.
Noi credem despre cultura burgheza ca reflecta si reproduce in tocmai, realitatea burgheza si ca aceasta realitate nu include numai lumea fizica, ci si pe cea mentala. Ca revolutionare, consideram imperativa dezvoltarea culturii revolutionare ce expune viziunea despre viitor si saboteaza realitatea prezenta. Noi credem ca fara schimbarea tiparelor economice, sexuale si culturale vom ramane inchisi intr-o structura sociala opresiva. Credem ca acceptand structura logica prezenta, ca pe singurul proces mental dintr-o gama larga de posibilitati, PERPETUAM MENTALITATEA BURGHEZA. Realitatea din jurul nostru ne arata ca „mentalitatea burgheza” este intim legata de supunerea fata de autoritate, iar aceasta supunere perpetueaza alienarea si exploatarea.
Ca femei revolutionare trebuie sa luptam constant impotriva neincrederii in sine. Problema de a ne simti individual vinovate duce la cresterea neincrederii in sine. Neincrederea in sine nu inseamna doar ca permitem sa fim oprimate, dar inhiba procesul de stabilire a unei adevarate baze a solidaritatii cu barbatii si perpetueaza situatia in care devine imposibil sa atingem aceasta solidaritate, deoarece frica individuala este imensa. Neintelegand aceasta frica in contextul sau social, ne negam noua insine oportunitatea de a o depasi si de a descoperii noi cai de a interactiona cu ceilalti.
„Multi oameni cred ca cel mai revolutionar lucru este sa fi bisexual, dar de fapt cel mai revolutionar lucru este sa fi tu insuti !”
Trebuie sa combatem structura familiala, deoarece familia patriarhala este cea care constitue una dintre armele cele mai eficiente ale claselor conducatoare impotriva schimbarilor radicale. Atata timp cat comportamentele autoritariene ne influenteaza copilaria inca de la nastere, sistemul social fundamental opresiv va continua sa se perpetueze. Atata timp cat acest razboi psihologic va continua, copilaria noastra va fi furata precum si oportunitatea de a ne dezvolta ca fiinte umane creative, iubitoare si libere.
Impotriva ignorantei si fricii care ne alieneaza si ne izoleaza unii de altii, trebuie sa ducem un razboi teribil pentru supraviatuire. Dar nu suntem interesate numai in supravietuire, ne intereseaza intregul potential al vietii.
Noi credem ca prin distrugerea mentalitatii de supunere in fata autoritatii, atat in noi insine cat si in ceilalti, nu numai ca vom crea noi arme de distruge Statul, dar vom sabota procesul de auto-perpetuare al capitalismului.
Formarea colectivului LOVEKILLS constitue o declaratie de razboi impotriva realitatii burgheze romanesti. Intentionam sa utilizam orice arma disponibila pentru a distruge toate barierele pe care femeile si barbatii le-au contruit intr-o incercare oribila, dar eficace, de a stopa maginatia.
Fara imaginatie, cum va fi posibil sa concepem o societate bazata pe bucurie, cand vedem in jurul nostru atata mizerie materiala si spirituala si cand mpartasim cu totii aceiasi suferinta psihologica ?
Fara imaginatie, unde vom gasi atata SPERANTA pentru a ne invinge frica si a ne ghida loviturile pentru a dsitruge, odata pentru totdeauna, zidurile din mintea noastra ce ne tin inchisi pe toti ?
(Preluat ASIF Melbourne-Australia)
Fetele nu asculta muzica punk
Fetele sunt prea timide sa mearga la concerte
Fetele ar trebui sa-si pastreze parerile pentru ele
AICI SUNT FETELE CARE SA DEMONSTREZE CA ASTA ESTE GRESIT
Fetele canta muzica punk
Fetele merg la toate concertele
Fetele publica reviste si se exprima deschis
Fetele si baietii actioneaza impreuna
E timpul sa contribui si tu, Depinde te tine”
(Cojoba)
Suntem nascuti in aceasta societate si imediat judecati in functie de sex, rasa si clasa. Sa fii liber in capitalism inseamna sa poti trece pe treapta vietii altcuiva, daca doresti sa urci scara sociala catre succes si securitate; adica sa castigi cat mai multi bani. Oricum, daca esti femeie esti prinsa in cadrul ierarhiei barbat-femeie. Daca esti femeie, fara a tine cont de rasa sau clasa, procesul de acceptare in societatea predominant masculina implica depasirea propriei trepte.
Credem ca toate fiintele umane poarta in ele potentialul unei vieti armonioase fara impunerea vreunei autoritati. Credem ca Liderii Politici ai acestei lumi s-au abrutizat intr-un asemenea grad incat nu mai pot fi considerati fiinte umane. Ii privim ca pe niste animale periculoase, sau mai grav - roboti mecanizati programati pentru distrugere si putere personala. Credem ca acesti asa-numiti „oameni” trebuie deposedati de orice mijloc pe care l-ar putea folosi impotriva fiintelor umane, sau sa fie exterminati. Credem ca la ora actuala in lume exista suficienta bogatie si cunoastere tehnologica pentru a asigura o viata fericita si libera tuturor oamenilor.
Ca femei trebuie sa atragem atentia „celorlalti camarazi fiinte umane”, ca femeile sufera o dubla opresiune. Traditiile si prejudecatiile societatii patriarhale ne impun noua, in toate sectoarele vietii de zi cu zi, o inferioritate esentiala. Tot timpul vedem reclame care folosesc pieptul femeii pentru a vinde produse nefolositoare, tot timpul cand ne plimbam singure in noapte suntem obligate sa ne amintim de sexualitatea noastra. Fiecare fluierat ne reaminteste ca suntem femei si ca femeile sunt sex. Traim cu frica in suflet deoarece stim ca fiintele inferioare infrunta constant pericolul de a fi folosite si abuzate, fara a se tine cont de dorintele si sentimentele lor. Ca femei revolutionare suntem ingrijorate ca fiecare reclama aminteste barbatilor ca femeile sunt sex. Singure in intuneric, in fata unui barbat care ne priveste doar ca pe o „pizda” nu ne putem permite sa discutam cu el despre conditia sa. Cati barbati au fost violati ?
Dorim distrugerea societatii existente, capitalista, sexista, rasista, age-ista(discriminarea pe baza de varsta) si divizata in clase. Deoarece consideram ca se bazeaza pe negarea fundamentala a egalitatii dintre oameni. „Omul” a construit o scara sociala din vieti omenesti.
Noi cautam o societate bazata pe valori umane, altele in afara de vanzare si cumparare, dorim distrugerea unei realitati sociale care neaga senzitivitatea, incurajeaza agresiunea, competitia si neincrederea. O realitate sociala care cere fiintelor umane sa sacrifice totalitatea posibilitatilor lor pentru o anume imagine de sine si sa vanda aceasta imagine in schimbul acceptarii/integrarii. O realitate sociala care incadreaza femeile in rolul de sclavi ai sclavilor.
Noi credem despre cultura burgheza ca reflecta si reproduce in tocmai, realitatea burgheza si ca aceasta realitate nu include numai lumea fizica, ci si pe cea mentala. Ca revolutionare, consideram imperativa dezvoltarea culturii revolutionare ce expune viziunea despre viitor si saboteaza realitatea prezenta. Noi credem ca fara schimbarea tiparelor economice, sexuale si culturale vom ramane inchisi intr-o structura sociala opresiva. Credem ca acceptand structura logica prezenta, ca pe singurul proces mental dintr-o gama larga de posibilitati, PERPETUAM MENTALITATEA BURGHEZA. Realitatea din jurul nostru ne arata ca „mentalitatea burgheza” este intim legata de supunerea fata de autoritate, iar aceasta supunere perpetueaza alienarea si exploatarea.
Ca femei revolutionare trebuie sa luptam constant impotriva neincrederii in sine. Problema de a ne simti individual vinovate duce la cresterea neincrederii in sine. Neincrederea in sine nu inseamna doar ca permitem sa fim oprimate, dar inhiba procesul de stabilire a unei adevarate baze a solidaritatii cu barbatii si perpetueaza situatia in care devine imposibil sa atingem aceasta solidaritate, deoarece frica individuala este imensa. Neintelegand aceasta frica in contextul sau social, ne negam noua insine oportunitatea de a o depasi si de a descoperii noi cai de a interactiona cu ceilalti.
„Multi oameni cred ca cel mai revolutionar lucru este sa fi bisexual, dar de fapt cel mai revolutionar lucru este sa fi tu insuti !”
Trebuie sa combatem structura familiala, deoarece familia patriarhala este cea care constitue una dintre armele cele mai eficiente ale claselor conducatoare impotriva schimbarilor radicale. Atata timp cat comportamentele autoritariene ne influenteaza copilaria inca de la nastere, sistemul social fundamental opresiv va continua sa se perpetueze. Atata timp cat acest razboi psihologic va continua, copilaria noastra va fi furata precum si oportunitatea de a ne dezvolta ca fiinte umane creative, iubitoare si libere.
Impotriva ignorantei si fricii care ne alieneaza si ne izoleaza unii de altii, trebuie sa ducem un razboi teribil pentru supraviatuire. Dar nu suntem interesate numai in supravietuire, ne intereseaza intregul potential al vietii.
Noi credem ca prin distrugerea mentalitatii de supunere in fata autoritatii, atat in noi insine cat si in ceilalti, nu numai ca vom crea noi arme de distruge Statul, dar vom sabota procesul de auto-perpetuare al capitalismului.
Formarea colectivului LOVEKILLS constitue o declaratie de razboi impotriva realitatii burgheze romanesti. Intentionam sa utilizam orice arma disponibila pentru a distruge toate barierele pe care femeile si barbatii le-au contruit intr-o incercare oribila, dar eficace, de a stopa maginatia.
Fara imaginatie, cum va fi posibil sa concepem o societate bazata pe bucurie, cand vedem in jurul nostru atata mizerie materiala si spirituala si cand mpartasim cu totii aceiasi suferinta psihologica ?
Fara imaginatie, unde vom gasi atata SPERANTA pentru a ne invinge frica si a ne ghida loviturile pentru a dsitruge, odata pentru totdeauna, zidurile din mintea noastra ce ne tin inchisi pe toti ?
(Preluat ASIF Melbourne-Australia)
Monday, March 12, 2007
DARUL
Gandind ca EA este „darul”,
Ei au inceput sa o impacheteze devreme :
I-au impietrit zambetul,
I-au plecat privirea,
I-au buclat parul,
I-au indreptat dintii,
S-au gandit sa-i ingroape toate alegerile;
Au facut-o sa spuna Da, Da si Da,
Au pus-o sa stea in varful degetelor.
„Cutia asta are numele meu pe ea”, spune barbatul
„Este pentru mine”
… Si ei nu erau deloc surprinsi.
In timp ce ei ii trimeteau saruturi si-i faceau cu ochiul,
EL si-a luat „darul” acasa.
L-a pus pe o masa unde prietenii lui puteau sa-l examineze spunand : danseaza, mai repede !
Dupa ce l-a patruns el si-a incrustat numele si mai adanc.
Mai tarziu l-a pus sub un pat, sub neoane spunand : impinge, mai tare !
Spunand : doar eu am nevoie, doar eu imi doresc, tu mi-ai dat un fiu !
(CAROL OLES)
Gandind ca EA este „darul”,
Ei au inceput sa o impacheteze devreme :
I-au impietrit zambetul,
I-au plecat privirea,
I-au buclat parul,
I-au indreptat dintii,
S-au gandit sa-i ingroape toate alegerile;
Au facut-o sa spuna Da, Da si Da,
Au pus-o sa stea in varful degetelor.
„Cutia asta are numele meu pe ea”, spune barbatul
„Este pentru mine”
… Si ei nu erau deloc surprinsi.
In timp ce ei ii trimeteau saruturi si-i faceau cu ochiul,
EL si-a luat „darul” acasa.
L-a pus pe o masa unde prietenii lui puteau sa-l examineze spunand : danseaza, mai repede !
Dupa ce l-a patruns el si-a incrustat numele si mai adanc.
Mai tarziu l-a pus sub un pat, sub neoane spunand : impinge, mai tare !
Spunand : doar eu am nevoie, doar eu imi doresc, tu mi-ai dat un fiu !
(CAROL OLES)
Thursday, March 1, 2007
DACA NU CRED IN GEN, DE CE MA MAI NUMESC FEMINISTA SI ALEG SA FIU "SEPARATISTA" CATEODATA ?
Unii oameni par a fi nedumeriţi de felul în care separatismul feminist se împacă cu un ideal anarhist de a respinge genul ca pe o altă normă. Consideră că prin a fi feministă nu fac altceva decât să fortific genul pe care îl consideră parte a sistemului pe care îl urăsc. Consideră că prin a vorbi „ca şi femeie” sunt contra-revoluţionară.
În primul rând este important să subliniez faptul că, doar pentru că uneori aleg „separatismul” ca strategie, asta nu înseamnă că acest lucru oglindeşte scopurile mele finale. Aleg uneori separatismul în mod pragmatic, datorită contextului în care eu trăiesc (noi trăim). Sunt de părere că putem să folosim categoriile care ne sunt impuse de societate („bărbat” şi „femeie”) într-un sens provocator şi să încercăm să distrugem aceste categorii. Văd asta ca pe o strategie temporară, o necesitate nefericită, nu ca pe un scop.
Bineînţeles că spun „la naiba cu genul” de asemenea şi mi-aş dori să nu fie o problemă în viaţa mea, dar să-l ignor îmi este imposibil, ignorându-l nu ar schimba în nici un fel faptul că este încă un aspect explicit al felului în care sunt percepută de restul societăţii. Oricât de mult aş vrea să cred şi să neg adevăratul efect material pe care genul impus îl are asupra vieţii mele, acest lucru nu va face ca efectele să dispară.
Şi să spui că femeile au „egalitate de oportunităţi” şi că femeile trebuie să înceteze să se considere victime şi să profite de oportunităţi, înseamnă să crezi în mizerabila retorică „liberală”[1]. Ignoră toate modalităţile subtile şi insipide, sociale şi culturale, implicite şi mai puţin evidente în care genul funcţionează ca un sistem pentru a limita femeile şi bărbaţii, dar mai ales pentru a încorseta femeile datorită asocierii lor tradiţionale cu sfera vieţii „private” şi domestice. Să sugerezi că este alegerea femeilor să se ocupe exclusiv de gătit şi de menaj şi să îşi epileze părul de pe corp, că trăim într-o eră a libertăţii de alegere, aceste lucruri ignoră complet puterea tradiţiei şi cât de profund sunt întipărite valorile tradiţionale ale genului în noi toţi.
Ideea alegerii personale ignoră cele mai informale modalităţi sociale prin care suntem controlaţi şi „pedepsiţi” pentru nerespectarea rolurilor noastre, cât de mult ne este îngreunată viaţa de zi cu zi dacă facem alegeri neconvenţionale.
Un exemplu foarte bun al regulilor sociale informale tradiţionale este mitul că femeia are „libertatea de a alege” să se epileze pe corp sau să fie „păroasă”. Bineînţeles că avem dreptul de a alege propriu-zis, dar o alegere este sancţionată de consimţământul celorlalţi oameni, iar cealaltă alegere aduce cu sine consecinţele dezaprobării societăţii, care este demonstrat prin faptul că oamenii se holbează constant la tine pe stradă dacă alegi opţiunea „păroasă”, copiii râd de tine în public, ajungi să te simţi ca un monstru hidos. Faptul că ţi se reaminteşte constant că eşti ciudată şi că încalci regulile sociale te macină, iar pe termen lung acest lucru va da naştere sentimentului alienării şi unei stime de sine scăzută, făcându-ţi viaţa de zi cu zi mai grea. Câteodată ajungi să renunţi şi să te conformezi pentru o viaţă mai uşoară.
Libertatea de a alege nu este deajuns, vreau respect pentru oricare ar fi alegerea mea.
Nu există libertatea de a alege dacă una dintre alegeri îţi face viaţa mai mult sau mai puţin suportabilă. Avem nevoie nu de o schimbare a legilor sau a „drepturilor”, ci de o schimbare a conştiinţei. Nu acesta este unul dintre principiile anarhismului?
Din această cauză sunt încă „feministă” deşi consider că genul este o construcţie socială. Din această cauză aleg uneori să lucrez/fiu numai cu femei, deoarece în contextul acestei lumi am nevoie de solidaritate şi empatie. Nu pentru că aş considera că avem diferenţe naturale pe care numai ele le-ar putea înţelege, ci pentru că am împărtăşit experienţe bazate pe felul în care suntem percepute în societate. Pentru că sprijinul din parte „surorilor” mele îmi face viaţa de zi cu zi mai suportabilă.
Fiind considerată „femeie” în această societate nu voi putea fi niciodată echidistantă, nu voi putea fi niciodată un „om universal” şi să uit de gen, voi fi întotdeauna marcată de gen.
Bărbaţii şi feminsmul / bărbaţii şi genul.
Acestea fiind spuse, în nici un caz nu consider că feminismul presupune ca genul să fie dezbătut numai de femei, drept cele care sunt forţate să-şi poarte povara genului în fiecare zi. Rolul bărbaţilor anarhişti în strădania de a decima genul pentru totdeauna este acela de a respecta şi de a sprijini nevoia femeilor de a se organiza separat ocazional, şi mai mult decât atât să îşi acorde sprijin reciproc în încercarea de a nimici genul programat fiecăruia. Deşi bărbaţii nu sunt forţaţi să fie conştienţi de faptul că sunt marcaţi de gen în fiecare zi, sunt totuşi stigmatizaţi de false stereotipuri ca şi femeile, iar negarea comportamentului normal conform genului este pedepsită social în exact acelaşi mod.
Bărbaţii trebuie să dezbată felul în care ei beneficiză de pe urma faptului că sunt consideraţi gen dominant, privilegiul pe care îl au din faptul că sunt văzuţi de societate ca persoană universală. Fie că se multumesc cu faptul că sunt mai acceptaţi, fie că este vorba despre standardele de frumusţe mai scăzute pentru bărbaţi, fie că este vorba despre sentimentul unei siguranţe mai mari pe stradă şi că sunt mai puţin sexualizaţi de persone străine care te privesc ca pe un obiect sau de felul în care sexul heterosexual gravitează în jurul orgasmului masculin pentru bărbatul şi femeia implicaţi. Ca şi persoană considerată a fi bărbat trebuie să-ţi reconsideri convingerile şi să-ţi „decolonizezi” modul de a gândi cu privire la supoziţiile ce ţin de gen. În acelaşi timp trebuie să înţelegi cum accepţiunea celorlaţi oameni asupra acestor supoziţii ce ţin de gen afectează vieţile cotidiene ale femeilor, şi înseamnă că uneori au nevoie să vorbescă ca şi femei pentru a distruge mitul „femeii” pentru totdeauna.
[1] Feminismul „liberal” este feminismul care caută drepturile femeii bazate pe egalitatea de oportunităţi şi pe standardele masculine. Reflectă valori neo-liberale, şi singurul lucru pe care îl provoacă este acela că femeii ar trebui să i se acorde oportunitatea de a face parte din agenda neo-liberală, în condiţii universal masculine.
În primul rând este important să subliniez faptul că, doar pentru că uneori aleg „separatismul” ca strategie, asta nu înseamnă că acest lucru oglindeşte scopurile mele finale. Aleg uneori separatismul în mod pragmatic, datorită contextului în care eu trăiesc (noi trăim). Sunt de părere că putem să folosim categoriile care ne sunt impuse de societate („bărbat” şi „femeie”) într-un sens provocator şi să încercăm să distrugem aceste categorii. Văd asta ca pe o strategie temporară, o necesitate nefericită, nu ca pe un scop.
Bineînţeles că spun „la naiba cu genul” de asemenea şi mi-aş dori să nu fie o problemă în viaţa mea, dar să-l ignor îmi este imposibil, ignorându-l nu ar schimba în nici un fel faptul că este încă un aspect explicit al felului în care sunt percepută de restul societăţii. Oricât de mult aş vrea să cred şi să neg adevăratul efect material pe care genul impus îl are asupra vieţii mele, acest lucru nu va face ca efectele să dispară.
Şi să spui că femeile au „egalitate de oportunităţi” şi că femeile trebuie să înceteze să se considere victime şi să profite de oportunităţi, înseamnă să crezi în mizerabila retorică „liberală”[1]. Ignoră toate modalităţile subtile şi insipide, sociale şi culturale, implicite şi mai puţin evidente în care genul funcţionează ca un sistem pentru a limita femeile şi bărbaţii, dar mai ales pentru a încorseta femeile datorită asocierii lor tradiţionale cu sfera vieţii „private” şi domestice. Să sugerezi că este alegerea femeilor să se ocupe exclusiv de gătit şi de menaj şi să îşi epileze părul de pe corp, că trăim într-o eră a libertăţii de alegere, aceste lucruri ignoră complet puterea tradiţiei şi cât de profund sunt întipărite valorile tradiţionale ale genului în noi toţi.
Ideea alegerii personale ignoră cele mai informale modalităţi sociale prin care suntem controlaţi şi „pedepsiţi” pentru nerespectarea rolurilor noastre, cât de mult ne este îngreunată viaţa de zi cu zi dacă facem alegeri neconvenţionale.
Un exemplu foarte bun al regulilor sociale informale tradiţionale este mitul că femeia are „libertatea de a alege” să se epileze pe corp sau să fie „păroasă”. Bineînţeles că avem dreptul de a alege propriu-zis, dar o alegere este sancţionată de consimţământul celorlalţi oameni, iar cealaltă alegere aduce cu sine consecinţele dezaprobării societăţii, care este demonstrat prin faptul că oamenii se holbează constant la tine pe stradă dacă alegi opţiunea „păroasă”, copiii râd de tine în public, ajungi să te simţi ca un monstru hidos. Faptul că ţi se reaminteşte constant că eşti ciudată şi că încalci regulile sociale te macină, iar pe termen lung acest lucru va da naştere sentimentului alienării şi unei stime de sine scăzută, făcându-ţi viaţa de zi cu zi mai grea. Câteodată ajungi să renunţi şi să te conformezi pentru o viaţă mai uşoară.
Libertatea de a alege nu este deajuns, vreau respect pentru oricare ar fi alegerea mea.
Nu există libertatea de a alege dacă una dintre alegeri îţi face viaţa mai mult sau mai puţin suportabilă. Avem nevoie nu de o schimbare a legilor sau a „drepturilor”, ci de o schimbare a conştiinţei. Nu acesta este unul dintre principiile anarhismului?
Din această cauză sunt încă „feministă” deşi consider că genul este o construcţie socială. Din această cauză aleg uneori să lucrez/fiu numai cu femei, deoarece în contextul acestei lumi am nevoie de solidaritate şi empatie. Nu pentru că aş considera că avem diferenţe naturale pe care numai ele le-ar putea înţelege, ci pentru că am împărtăşit experienţe bazate pe felul în care suntem percepute în societate. Pentru că sprijinul din parte „surorilor” mele îmi face viaţa de zi cu zi mai suportabilă.
Fiind considerată „femeie” în această societate nu voi putea fi niciodată echidistantă, nu voi putea fi niciodată un „om universal” şi să uit de gen, voi fi întotdeauna marcată de gen.
Bărbaţii şi feminsmul / bărbaţii şi genul.
Acestea fiind spuse, în nici un caz nu consider că feminismul presupune ca genul să fie dezbătut numai de femei, drept cele care sunt forţate să-şi poarte povara genului în fiecare zi. Rolul bărbaţilor anarhişti în strădania de a decima genul pentru totdeauna este acela de a respecta şi de a sprijini nevoia femeilor de a se organiza separat ocazional, şi mai mult decât atât să îşi acorde sprijin reciproc în încercarea de a nimici genul programat fiecăruia. Deşi bărbaţii nu sunt forţaţi să fie conştienţi de faptul că sunt marcaţi de gen în fiecare zi, sunt totuşi stigmatizaţi de false stereotipuri ca şi femeile, iar negarea comportamentului normal conform genului este pedepsită social în exact acelaşi mod.
Bărbaţii trebuie să dezbată felul în care ei beneficiză de pe urma faptului că sunt consideraţi gen dominant, privilegiul pe care îl au din faptul că sunt văzuţi de societate ca persoană universală. Fie că se multumesc cu faptul că sunt mai acceptaţi, fie că este vorba despre standardele de frumusţe mai scăzute pentru bărbaţi, fie că este vorba despre sentimentul unei siguranţe mai mari pe stradă şi că sunt mai puţin sexualizaţi de persone străine care te privesc ca pe un obiect sau de felul în care sexul heterosexual gravitează în jurul orgasmului masculin pentru bărbatul şi femeia implicaţi. Ca şi persoană considerată a fi bărbat trebuie să-ţi reconsideri convingerile şi să-ţi „decolonizezi” modul de a gândi cu privire la supoziţiile ce ţin de gen. În acelaşi timp trebuie să înţelegi cum accepţiunea celorlaţi oameni asupra acestor supoziţii ce ţin de gen afectează vieţile cotidiene ale femeilor, şi înseamnă că uneori au nevoie să vorbescă ca şi femei pentru a distruge mitul „femeii” pentru totdeauna.
[1] Feminismul „liberal” este feminismul care caută drepturile femeii bazate pe egalitatea de oportunităţi şi pe standardele masculine. Reflectă valori neo-liberale, şi singurul lucru pe care îl provoacă este acela că femeii ar trebui să i se acorde oportunitatea de a face parte din agenda neo-liberală, în condiţii universal masculine.
Monday, February 26, 2007
UN MANIFEST IMPOTRIVA MONOGAMIEI SI IMPOTRIVA MONOTONIEI
Pledez pentru o revoluţie a relaţiilor, distrugerea regulilor dintr-o relaţie pentru a crea vieţi de intensitate, pasiune şi dragoste abundentă nerestricţionată, fără obligaţii, plictiseli şi restricţii. Pledez pentru comunităţi radicale de sprijin şi dragoste, pentru înlocuirea unei lumi fracturate şi vide, pline de lipsuri şi temeri din actualul model al cuplului.
Monogamie şi Anarhie
Justificările cele mai obişnuite ale monogamiei sunt că este ceva «natural» şi «normal», acestea fiind dovedite de funcţiile reproductive ale fiinţei umane. Funcţia care ajută la popularea lumii de către oameni. Natura umană ne-a pre-programat să fim capabili de a iubi o singură persoană la un moment dat, să simţim în mod natural sentimentele de gelozie şi posesiune.
Personal, nu am încredere în nici un status-quo care face apel la «natura umană» pentru a se justifica, deoarece de obicei acest fel de argumente apelează la un sens tiranic al «ordinii», care a fost folosit întotdeauna la îngrădirea oamenilor în rolurile lor «naturale». În spatele oricărui fapt care pretinde că este «adevărul» sau că «aşa stau lucrurile», de obicei se ascunde o structură a puterii.
f
În termeni anarhişti, monogamia este una dintre cele mai slăvite ierarhii din natura umană: ea plasează acea personă «specială» în vârful ierarhiei tale de priorităţi (importanţe) şi retrogradează toate celelalte relaţii la nivel de mai puţin intime, mai puţin importante în ceea ce priveşte prioritatea. «Eşti al meu» este cel mai înalt stadiu al posesiunii şi cea mai înaltă limitare posibilă a libertăţii. Ca anarhistă ştiu că nu vreau să mă simt limitată în exprimarea mea sentimentală de obiceiuri, tradiţii, obligaţii şi nu mi-ar plăcea să ştiu că cei pe care îi iubesc îşi limitează sfera acţiunii şi sentimentele din aceste motive. Daca i-aş iubi cu adevărat aş vrea ca ei să găsească împlinirea şi libertatea maximă. Jos cu obligaţia, jos cu posesiunea!!
Controlul sentimental, pe care îl exercită regulile monogamiei, poate că nu este foarte evident sau pus pe hârtie undeva (decât în cazul căsătoriei), dar reprezintă totuşi o metodă eficace de limitare şi control asupra libertăţii oamenilor. Majoritate relaţiilor «normale» se bazează pe constrângerea presupusă a unui contract de monogamie – că a «înşela» este ceva greşit, ceva rău şi înseamnă că nu mai iubeşti acea personă, că cel ale cărui sentimente s-au schimbat, nu mai iubeşte şi va fi învinuit.
Jos cu lipsa sentimentelor!
Nu este surprinzător faptul că cuvântul «monogamie» rimează cu cel de «monotonie». În termeni sentimentali, monogamia este caracterizată de lipsuri – ea limitează toate celelalte relaţii care nu sunt definite ca «relaţia», fixează restricţii (graniţe) de intimitate cu ceilalţi, ceea ce înseamnă că ne simţim vinovaţi dacă depăşim această limită şi ne simţim îndepărtaţi de «celălalt», de «jumătatea noastră». Limitează ideile noastre despre intimitate şi categorizează ideile noastre despre dragoste, astfel plasăm toată această importanţă asupra sexului şi negăm toate celelalte modalităţi de a arăta dragostea; în acelaşi timp pune toată această presiune pe relaţiile noastre sexuale, ca şi cum având relaţii de intimitate sexuală cu cineva automatic le determină complet răspunzătoare pentru toate aspectele sentimentelor tale. Aceasta este o presiune enormă pe care o singură persoană nu ar putea să o suporte. «Eşti totul pentru mine» este declaraţia supremă a co-dependenţei, a lipsei de preţuire a sinelui. Trebuie sa fii sigur pe tine mai întâi, astfel încât oricine ar veni ulterior ar fi «cireaşa de pe tort».
Pentru imaginaţie şi împotriva standardizării !!
Structura monogamiei neagă structurile alternative ale comunităţii şi extinde atomizarea societăţii astfel încât ne cuplăm în perechi şi ne ascundem de restul lumii în cupluri, protejându-ne sentimentele, încercând să le forţăm să nu se schimbe. Ne determină să ne rănim unul pe celălat când inevitabila tranziţie şi schimbare a tuturor lucrurilor face ca sentimentele faţă de acel «singurul» să se schimbe, când inevitabil nu putem respecta acea promisiune de a iubi şi de a fi fidel unei singure persoane pentru toată viaţa. Promisiunea monogamiei este încercarea de a nu urma liber imediatele noastre dorinţe, o încercare de a sufoca şi de a îngheţa un sentiment care se rezumă doar la context, la moment, la a face o promisiune pentru veşnicie pe care nu o poţi garanta.
Idei preconcepute cum ar fi – a trăi fără monogamie înseamnă a fi singur, sunt argumente ale celor care nu au imaginaţie. Pot folosi exemplele multor oameni pe care îi cunosc, care au relaţii de monogamie, pentru a demonstra că monogamia nu este răspunsul la această problemă. Ca anarhistă, nu caut numai o reacţie la ceea ce critic (monogamia), ci o alternativă radicală («dragoste radicală» şi comuniune) care poate transforma complet relaţiile de dragoste, de suport emoţional şi intimitate.
Când vorbesc despre «dragoste radicală» nu mă refer doar la respingerea monogamiei, ci mai ales la a radicaliza toate relaţiile din viaţa ta, oferind şi primind mai multă dragoste, şi nu mai puţină. Mă refer la a reflecata asupra cine/ce beneficiază de aceste limite (graniţe) şi cum putem avea relaţii, mai împlinite, mai puţin distruse, mincinoase şi încordate, în viaţa noastră, orice fel de relaţii cu prieteni, familii, iubiţi.
Deci nu mă refer numai la sex, la relaţii multiple şi «polyamory», mă refer la încercarea de a transforma şi revoluţiona întreaga noastră abordare sentimentală. Cu siguranţă nu sunt adepta înşelării partenerilor pentru a fi «mai radical» sau să îi răneşti pe cei pe care îi iubeşti ori să îi calci în picioare în goana individualistă după plăcerea absolută pentru tine însuţi. Vorbesc despre faptul de a pretinde libertate pentru tine şi, de asemenea, garantarea acestei libertăţi celor pe care îi iubeşti, despre a avea pretenţia sincerităţii de la tine însuţi şi de la cei pe care îi iubeşti. Din punctul meu de vedere, chiar dacă adevărul este mai dureros, dacă asta presupune o viaţă de sinceră dorinţă şi interacţiuni mai autentice cu oamenii, acesta este un preţ pe care sunt dispusă să mi-l asum. Durere mai degrabă decât o obligaţie neplăcută !!!
Sentimentul de frică este un alt element care stă la baza compromisului monogamiei, frica de a fi rănit, încercarea de a limita necunoscutul, mitul conform căruia chiar am putea limita sau controla viitorul. Frica singurătăţii şi a respingerii. Într-o structură alternativă a dragostei radicale, aceste sentimente nu ar fi nici pe departe atât de importante când o relaţie sexuală se termină, pentru că am încerca să ne sprijinim nu numai pe o singură persoană pentru tot suportul emoţional, stimă de sine etc. Nu ne-am limita relaţiile (familie, „prieteni” etc.) din cauza acestei relaţii din vârful ierarhiei, deci ar fi mult mai greu să ne simţim singuri, neiubiţi, să simţim lipsa intimităţii.
Sfaturi practice
Încercarea de a respinge programarea monogamiei nu este o treabă tocmai uşoară, având în vedere nivelul bombardării propagandei monogamiste şi slăvirea monogamiei în religie, în structurile legislative şi cele sociale. Totul este structurat pentru oameni în perechi şi tot ce văd la TV şi în reviste (ca şi promovarea normalităţii sexuale şi a heterosexualităţii) este promovarea monogamiei romantice. Perpetuarea scopului de a-l găsi pe „cel ales” ca scop al vieţii.
De asemenea, nu este un lucru uşor ceea ce se cere pentru a duce o viaţă cu dorinţe libere, dragoste sinceră şi nelimitate tipuri de relaţii intime cu un număr nelimitat de oameni (din nou, nu este vorba numai despre sex). Este nevoie de putere, stimă de sine, înţelegerea sinelui.
În ceea ce priveşte în mod specific relaţiile sexuale, una dintre principalele apărări ale monogamiei în relaţiile sexuale este sentimentul de „gelozie”. Acesta este un sentiment pe care nu îl consider inevitabil şi natural; după cum am mai spus, am o neîncredere inerentă în tot ceea ce se presupune a fi „natural” sau „înnăscut”. Când sunt atinsă de gelozie, ceea ce mi se întâmplă frecvent, trebuie să-mi controlez sentimentele şi să conştientizez că asta este din cauza problemelor mele şi nu este vina persoanei pe care sunt geloasă. De asemenea, îmi readuc aminte că relaţia celui pe care îl iubesc cu altcineva nu are nici un impact asupra relaţiei mele cu ei (decât poate timpul).
Cel mai important este deprogramarea acestor gânduri din capul nostru, care ne fac să universalizăm sentimentele trecătoare şi ne face să vrem să le forţăm să devină eterne. Ceea ce ne face să credem că dacă cineva poate avea sentimente de dragoste pentru altcineva, nu le poate avea şi pentru noi, că dacă avem sentimente de dragoste pentru cineva, nu putem avea relaţii de intimitate cu altcineva. Trebuie să deprogramăm aceste gânduri care ne fac să ne bazăm pe o singură persoană pentru toate trăirile noastre emoţionale şi de intimitate şi să investim toată lumea noastră în ele. În acelaşi timp, trebuie să dezvoltăm comunităţi de suport emoţional şi deschise, care contrazic ierarhiile şi care să ne permită să dezvoltăm relaţii minunate, sincere şi fără temeri cu oamenii din viaţa noastră.
Sunt adepta acestor schimbări nu pentru că nu sunt de acord cu romantismul, ci pentru că vreau mai mult, vreau o viaţă plină de intesnsitate, sinceritate şi farmec, o viaţă fără obligaţii, fără neplăceri şi relaţii lipsite de pasiune. Definiţia din dicţionar a romantismului este: „ataşarea sau implicarea emoţională arzătoare dintre oameni; dragoste” şi „un ataşament, o fascinaţie sau un entuziasm puternic, câteodată trăit pentru o perioadă scurtă de timp”.
Trăiască romantismul!
Sunt adepta acestor schimbări a relaţiilor nu doar pentru că cred că actualul status-quo, unde gelozia şi sentimentele de posesiune nu sunt puse sub semnul îndoielii şi sunt presupuse a fi naturale şi, deci, singura cale, ci deoarece cred că într-un alt context, am putea fi ceea ce vrem să fim. Cred că „natura” umană este pe atât de nelimitată pe cât sunt contextele posibile de a trăi. Şi cer libertatea de a încerca şi de a o transforma pe a mea.
Pentru o schimbare liberă a sentimentelor!!!
Trăiască romantismul şi jos cu monotonia!!!
Împotriva obligaţiilor neplăcute şi pentru nesiguranţă!!!
Surse:
Wendy O. Matik, Redefining Our Relationships, http://www.wendyomatik.com
Dossie Easton & Catherine A. Liszt, The Ethical Slut: A Guide to Infinite Sexual Possibilities.
Monogamie şi Anarhie
Justificările cele mai obişnuite ale monogamiei sunt că este ceva «natural» şi «normal», acestea fiind dovedite de funcţiile reproductive ale fiinţei umane. Funcţia care ajută la popularea lumii de către oameni. Natura umană ne-a pre-programat să fim capabili de a iubi o singură persoană la un moment dat, să simţim în mod natural sentimentele de gelozie şi posesiune.
Personal, nu am încredere în nici un status-quo care face apel la «natura umană» pentru a se justifica, deoarece de obicei acest fel de argumente apelează la un sens tiranic al «ordinii», care a fost folosit întotdeauna la îngrădirea oamenilor în rolurile lor «naturale». În spatele oricărui fapt care pretinde că este «adevărul» sau că «aşa stau lucrurile», de obicei se ascunde o structură a puterii.
f
În termeni anarhişti, monogamia este una dintre cele mai slăvite ierarhii din natura umană: ea plasează acea personă «specială» în vârful ierarhiei tale de priorităţi (importanţe) şi retrogradează toate celelalte relaţii la nivel de mai puţin intime, mai puţin importante în ceea ce priveşte prioritatea. «Eşti al meu» este cel mai înalt stadiu al posesiunii şi cea mai înaltă limitare posibilă a libertăţii. Ca anarhistă ştiu că nu vreau să mă simt limitată în exprimarea mea sentimentală de obiceiuri, tradiţii, obligaţii şi nu mi-ar plăcea să ştiu că cei pe care îi iubesc îşi limitează sfera acţiunii şi sentimentele din aceste motive. Daca i-aş iubi cu adevărat aş vrea ca ei să găsească împlinirea şi libertatea maximă. Jos cu obligaţia, jos cu posesiunea!!
Controlul sentimental, pe care îl exercită regulile monogamiei, poate că nu este foarte evident sau pus pe hârtie undeva (decât în cazul căsătoriei), dar reprezintă totuşi o metodă eficace de limitare şi control asupra libertăţii oamenilor. Majoritate relaţiilor «normale» se bazează pe constrângerea presupusă a unui contract de monogamie – că a «înşela» este ceva greşit, ceva rău şi înseamnă că nu mai iubeşti acea personă, că cel ale cărui sentimente s-au schimbat, nu mai iubeşte şi va fi învinuit.
Jos cu lipsa sentimentelor!
Nu este surprinzător faptul că cuvântul «monogamie» rimează cu cel de «monotonie». În termeni sentimentali, monogamia este caracterizată de lipsuri – ea limitează toate celelalte relaţii care nu sunt definite ca «relaţia», fixează restricţii (graniţe) de intimitate cu ceilalţi, ceea ce înseamnă că ne simţim vinovaţi dacă depăşim această limită şi ne simţim îndepărtaţi de «celălalt», de «jumătatea noastră». Limitează ideile noastre despre intimitate şi categorizează ideile noastre despre dragoste, astfel plasăm toată această importanţă asupra sexului şi negăm toate celelalte modalităţi de a arăta dragostea; în acelaşi timp pune toată această presiune pe relaţiile noastre sexuale, ca şi cum având relaţii de intimitate sexuală cu cineva automatic le determină complet răspunzătoare pentru toate aspectele sentimentelor tale. Aceasta este o presiune enormă pe care o singură persoană nu ar putea să o suporte. «Eşti totul pentru mine» este declaraţia supremă a co-dependenţei, a lipsei de preţuire a sinelui. Trebuie sa fii sigur pe tine mai întâi, astfel încât oricine ar veni ulterior ar fi «cireaşa de pe tort».
Pentru imaginaţie şi împotriva standardizării !!
Structura monogamiei neagă structurile alternative ale comunităţii şi extinde atomizarea societăţii astfel încât ne cuplăm în perechi şi ne ascundem de restul lumii în cupluri, protejându-ne sentimentele, încercând să le forţăm să nu se schimbe. Ne determină să ne rănim unul pe celălat când inevitabila tranziţie şi schimbare a tuturor lucrurilor face ca sentimentele faţă de acel «singurul» să se schimbe, când inevitabil nu putem respecta acea promisiune de a iubi şi de a fi fidel unei singure persoane pentru toată viaţa. Promisiunea monogamiei este încercarea de a nu urma liber imediatele noastre dorinţe, o încercare de a sufoca şi de a îngheţa un sentiment care se rezumă doar la context, la moment, la a face o promisiune pentru veşnicie pe care nu o poţi garanta.
Idei preconcepute cum ar fi – a trăi fără monogamie înseamnă a fi singur, sunt argumente ale celor care nu au imaginaţie. Pot folosi exemplele multor oameni pe care îi cunosc, care au relaţii de monogamie, pentru a demonstra că monogamia nu este răspunsul la această problemă. Ca anarhistă, nu caut numai o reacţie la ceea ce critic (monogamia), ci o alternativă radicală («dragoste radicală» şi comuniune) care poate transforma complet relaţiile de dragoste, de suport emoţional şi intimitate.
Când vorbesc despre «dragoste radicală» nu mă refer doar la respingerea monogamiei, ci mai ales la a radicaliza toate relaţiile din viaţa ta, oferind şi primind mai multă dragoste, şi nu mai puţină. Mă refer la a reflecata asupra cine/ce beneficiază de aceste limite (graniţe) şi cum putem avea relaţii, mai împlinite, mai puţin distruse, mincinoase şi încordate, în viaţa noastră, orice fel de relaţii cu prieteni, familii, iubiţi.
Deci nu mă refer numai la sex, la relaţii multiple şi «polyamory», mă refer la încercarea de a transforma şi revoluţiona întreaga noastră abordare sentimentală. Cu siguranţă nu sunt adepta înşelării partenerilor pentru a fi «mai radical» sau să îi răneşti pe cei pe care îi iubeşti ori să îi calci în picioare în goana individualistă după plăcerea absolută pentru tine însuţi. Vorbesc despre faptul de a pretinde libertate pentru tine şi, de asemenea, garantarea acestei libertăţi celor pe care îi iubeşti, despre a avea pretenţia sincerităţii de la tine însuţi şi de la cei pe care îi iubeşti. Din punctul meu de vedere, chiar dacă adevărul este mai dureros, dacă asta presupune o viaţă de sinceră dorinţă şi interacţiuni mai autentice cu oamenii, acesta este un preţ pe care sunt dispusă să mi-l asum. Durere mai degrabă decât o obligaţie neplăcută !!!
Sentimentul de frică este un alt element care stă la baza compromisului monogamiei, frica de a fi rănit, încercarea de a limita necunoscutul, mitul conform căruia chiar am putea limita sau controla viitorul. Frica singurătăţii şi a respingerii. Într-o structură alternativă a dragostei radicale, aceste sentimente nu ar fi nici pe departe atât de importante când o relaţie sexuală se termină, pentru că am încerca să ne sprijinim nu numai pe o singură persoană pentru tot suportul emoţional, stimă de sine etc. Nu ne-am limita relaţiile (familie, „prieteni” etc.) din cauza acestei relaţii din vârful ierarhiei, deci ar fi mult mai greu să ne simţim singuri, neiubiţi, să simţim lipsa intimităţii.
Sfaturi practice
Încercarea de a respinge programarea monogamiei nu este o treabă tocmai uşoară, având în vedere nivelul bombardării propagandei monogamiste şi slăvirea monogamiei în religie, în structurile legislative şi cele sociale. Totul este structurat pentru oameni în perechi şi tot ce văd la TV şi în reviste (ca şi promovarea normalităţii sexuale şi a heterosexualităţii) este promovarea monogamiei romantice. Perpetuarea scopului de a-l găsi pe „cel ales” ca scop al vieţii.
De asemenea, nu este un lucru uşor ceea ce se cere pentru a duce o viaţă cu dorinţe libere, dragoste sinceră şi nelimitate tipuri de relaţii intime cu un număr nelimitat de oameni (din nou, nu este vorba numai despre sex). Este nevoie de putere, stimă de sine, înţelegerea sinelui.
În ceea ce priveşte în mod specific relaţiile sexuale, una dintre principalele apărări ale monogamiei în relaţiile sexuale este sentimentul de „gelozie”. Acesta este un sentiment pe care nu îl consider inevitabil şi natural; după cum am mai spus, am o neîncredere inerentă în tot ceea ce se presupune a fi „natural” sau „înnăscut”. Când sunt atinsă de gelozie, ceea ce mi se întâmplă frecvent, trebuie să-mi controlez sentimentele şi să conştientizez că asta este din cauza problemelor mele şi nu este vina persoanei pe care sunt geloasă. De asemenea, îmi readuc aminte că relaţia celui pe care îl iubesc cu altcineva nu are nici un impact asupra relaţiei mele cu ei (decât poate timpul).
Cel mai important este deprogramarea acestor gânduri din capul nostru, care ne fac să universalizăm sentimentele trecătoare şi ne face să vrem să le forţăm să devină eterne. Ceea ce ne face să credem că dacă cineva poate avea sentimente de dragoste pentru altcineva, nu le poate avea şi pentru noi, că dacă avem sentimente de dragoste pentru cineva, nu putem avea relaţii de intimitate cu altcineva. Trebuie să deprogramăm aceste gânduri care ne fac să ne bazăm pe o singură persoană pentru toate trăirile noastre emoţionale şi de intimitate şi să investim toată lumea noastră în ele. În acelaşi timp, trebuie să dezvoltăm comunităţi de suport emoţional şi deschise, care contrazic ierarhiile şi care să ne permită să dezvoltăm relaţii minunate, sincere şi fără temeri cu oamenii din viaţa noastră.
Sunt adepta acestor schimbări nu pentru că nu sunt de acord cu romantismul, ci pentru că vreau mai mult, vreau o viaţă plină de intesnsitate, sinceritate şi farmec, o viaţă fără obligaţii, fără neplăceri şi relaţii lipsite de pasiune. Definiţia din dicţionar a romantismului este: „ataşarea sau implicarea emoţională arzătoare dintre oameni; dragoste” şi „un ataşament, o fascinaţie sau un entuziasm puternic, câteodată trăit pentru o perioadă scurtă de timp”.
Trăiască romantismul!
Sunt adepta acestor schimbări a relaţiilor nu doar pentru că cred că actualul status-quo, unde gelozia şi sentimentele de posesiune nu sunt puse sub semnul îndoielii şi sunt presupuse a fi naturale şi, deci, singura cale, ci deoarece cred că într-un alt context, am putea fi ceea ce vrem să fim. Cred că „natura” umană este pe atât de nelimitată pe cât sunt contextele posibile de a trăi. Şi cer libertatea de a încerca şi de a o transforma pe a mea.
Pentru o schimbare liberă a sentimentelor!!!
Trăiască romantismul şi jos cu monotonia!!!
Împotriva obligaţiilor neplăcute şi pentru nesiguranţă!!!
Surse:
Wendy O. Matik, Redefining Our Relationships, http://www.wendyomatik.com
Dossie Easton & Catherine A. Liszt, The Ethical Slut: A Guide to Infinite Sexual Possibilities.
Monday, January 29, 2007
REFUZ SA FIU AL DOILEA SEX
Refuz să mă supun rolului pe care l-am văzut împlinit la nesfârşit de femeile din jurul meu. Refuz să fiu maşina de făcut copii, refuz să trăiesc asemeni unei sclave care s-a vândut de bună voie, ca un drăguţ parazit în umbra tatălui meu, a soţului meu, a copiilor mei, închistată într-o căsătorie care să nu mă mulţumească, dar pe care să o accept în virtutea tradiţiei, a moralei, până la urmă în virtutea inerţiei şi a unei paralizante obişnuinţe, sperând mereu că oamenii din jurul meu, că bărbaţii din jurul meu vor deschide într-un final ochii şi mă vor vedea aşa cum sunt – o fiinţă umană, că vor înceta să mă considere un bun de-a gata.
Refuz să fiu judecată în virtutea a ceea ce nu sunt, ca „un bărbat imperfect”, dupa cum descria Sf. Toma femeia – expresie apoteotică a obtuzităţii care a caracterizat dintotdeauna Biserica şi pe reprezentanţii acesteia.
Refuz, totodată, ca, drept rezultat al zecilor şi zecilor de ani de agitaţii feministe mai mult sau mai puţin anemice, să accept un post de conducere aruncat ca un os de dragul discriminării pozitive şi să mă identific tocmai cu acele structuri ale puterii, odinioară combătute drept frustrante şi tiranice. Căci accesul femeilor la putere, fie ea politică, economică sau culturală, nu a schimbat cu nimic natura şi structura acelei puteri. Da, mie una mi se pare cel puţin ciudat că, de exemplu, o femeie de culoare precum Condoleezza Rice a devenit câinele de pază al unei culturi care a rămas, până în ziua de azi, esenţialmente White Anglo-Saxon Protestant sau că o scriitoare de renume şi, de fapt, cu adevărat talentată precum Amélie Nothomb se limitează la a scrie best-seller-uri mai degrabă feminine decât feministe, mai degrabă amuzante şi plăcute decât puternice sau memorabile şi care nu sunt, în definitiv, decât o variantă mai prezentabilă a Cosmopolitanului.
Despre rolul femeilor în literatură şi politică s-a scris mult, de la Julia Kristeva la Elaine Showalter, dar cred că întrebarea legitimă ar fi nu ce facem cu puterea pe care ajungem sau nu să o deţinem, ci ce facem pur si simplu cu ceea ce suntem? Ce fac cu identitatea mea de „angry young woman” care şi-a renegat pe rând bunicul antisemit, tatăl imatur şi alcoolic? Ce fac când mi se serveşte faimoasa replică „Gândeşti aşa pentru că eşti femeie” şi îmi vine să-mi iau câmpii sau să fac o criză de nervi precum Madame la Colère? Ce fac cu decizia de a a fi mereu nimic mai mult, dar nimic mai puţin decât eu însămi, de a nu mă transforma niciodată de dragul bărbaţilor din jurul meu? Cum folosesc ceea ce sunt ca să creez solidaritatea care nu a existat niciodată cu adevărat între femei?
Una dintre observaţiile lui Simone de Beauvoir, care din păcate a rămas valabila până în ziua de azi, cum că femeile au avut întotdeauna tendinţa de a-şi manifesta adeziunea mai degrabă faţă de bărbaţii de aceeaşi rasă, clasă socială etc., decât faţă de femeile aparţinând unei alte rase sau clase sociale, m-a făcut să mă gândesc la etichetele pe care le aplicăm zi de zi, conştient sau nu, femeilor din jurul nostru şi care nu au alt rezultat decât acela că formează alte şi alte minuscule „bisericuţe” de marginile cărora empatia noastră nu e capabilă să treacă: femeie de succes, casnică, familistă convinsă, punkistă, intelectuală, „grupul fetelor care au băut prea multă apă plată cu lămâie”...Oare chiar avem nevoie să ne definim în termeni atât de precişi încât să nu mai vedem dincolo de metrul care constituie spaţiul nostru personal?
Cred că numai depăşind aceste bariere autoimpuse, noi, oamenii al căror cod numeric personal începe cu cifra 2, vom reuşi să construim ceea ce ne dorim: în primul rând, o societate în care a fi femeie să constituie o chestiune pur fiziologică şi nu un criteriu de discriminare, o societate în care să fim nu al doilea sex, ci pur şi simplu unul dintre sexe; în al doilea rând, o contracultură în care să nu ne mai lovim de misoginisme şi/sau machisme ieftine de mahala şi care să devină astfel o contrapondere şi o alternativă viabilă pentru status-quo; şi în al treilea, dar nicidecum în ultimul, rând, o viaţă personală bazată pe dorinţa continuă de autodezvoltare, în care deciziile să ne aparţină în întregime şi în care să fim propriul nostru stăpân.
Refuz să fiu judecată în virtutea a ceea ce nu sunt, ca „un bărbat imperfect”, dupa cum descria Sf. Toma femeia – expresie apoteotică a obtuzităţii care a caracterizat dintotdeauna Biserica şi pe reprezentanţii acesteia.
Refuz, totodată, ca, drept rezultat al zecilor şi zecilor de ani de agitaţii feministe mai mult sau mai puţin anemice, să accept un post de conducere aruncat ca un os de dragul discriminării pozitive şi să mă identific tocmai cu acele structuri ale puterii, odinioară combătute drept frustrante şi tiranice. Căci accesul femeilor la putere, fie ea politică, economică sau culturală, nu a schimbat cu nimic natura şi structura acelei puteri. Da, mie una mi se pare cel puţin ciudat că, de exemplu, o femeie de culoare precum Condoleezza Rice a devenit câinele de pază al unei culturi care a rămas, până în ziua de azi, esenţialmente White Anglo-Saxon Protestant sau că o scriitoare de renume şi, de fapt, cu adevărat talentată precum Amélie Nothomb se limitează la a scrie best-seller-uri mai degrabă feminine decât feministe, mai degrabă amuzante şi plăcute decât puternice sau memorabile şi care nu sunt, în definitiv, decât o variantă mai prezentabilă a Cosmopolitanului.
Despre rolul femeilor în literatură şi politică s-a scris mult, de la Julia Kristeva la Elaine Showalter, dar cred că întrebarea legitimă ar fi nu ce facem cu puterea pe care ajungem sau nu să o deţinem, ci ce facem pur si simplu cu ceea ce suntem? Ce fac cu identitatea mea de „angry young woman” care şi-a renegat pe rând bunicul antisemit, tatăl imatur şi alcoolic? Ce fac când mi se serveşte faimoasa replică „Gândeşti aşa pentru că eşti femeie” şi îmi vine să-mi iau câmpii sau să fac o criză de nervi precum Madame la Colère? Ce fac cu decizia de a a fi mereu nimic mai mult, dar nimic mai puţin decât eu însămi, de a nu mă transforma niciodată de dragul bărbaţilor din jurul meu? Cum folosesc ceea ce sunt ca să creez solidaritatea care nu a existat niciodată cu adevărat între femei?
Una dintre observaţiile lui Simone de Beauvoir, care din păcate a rămas valabila până în ziua de azi, cum că femeile au avut întotdeauna tendinţa de a-şi manifesta adeziunea mai degrabă faţă de bărbaţii de aceeaşi rasă, clasă socială etc., decât faţă de femeile aparţinând unei alte rase sau clase sociale, m-a făcut să mă gândesc la etichetele pe care le aplicăm zi de zi, conştient sau nu, femeilor din jurul nostru şi care nu au alt rezultat decât acela că formează alte şi alte minuscule „bisericuţe” de marginile cărora empatia noastră nu e capabilă să treacă: femeie de succes, casnică, familistă convinsă, punkistă, intelectuală, „grupul fetelor care au băut prea multă apă plată cu lămâie”...Oare chiar avem nevoie să ne definim în termeni atât de precişi încât să nu mai vedem dincolo de metrul care constituie spaţiul nostru personal?
Cred că numai depăşind aceste bariere autoimpuse, noi, oamenii al căror cod numeric personal începe cu cifra 2, vom reuşi să construim ceea ce ne dorim: în primul rând, o societate în care a fi femeie să constituie o chestiune pur fiziologică şi nu un criteriu de discriminare, o societate în care să fim nu al doilea sex, ci pur şi simplu unul dintre sexe; în al doilea rând, o contracultură în care să nu ne mai lovim de misoginisme şi/sau machisme ieftine de mahala şi care să devină astfel o contrapondere şi o alternativă viabilă pentru status-quo; şi în al treilea, dar nicidecum în ultimul, rând, o viaţă personală bazată pe dorinţa continuă de autodezvoltare, în care deciziile să ne aparţină în întregime şi în care să fim propriul nostru stăpân.
Wednesday, January 17, 2007
TRAGEDIA EMANCIPARII FEMEII
Emanciparea ar trebui sa faca posibil pentru femei sa fie oameni in adevaratul sens al cuvantului. Tot ceea ce priveste afirmarea si activitatea femeii trebuie sa atinga exprimarea completa, toate barierele artificiale trebuie distruse, iar drumul catre libertatea totala trebuie sa fie curatat de orice urma a secolelor de supunere si scalvie.
Acesta a fost idealul original al miscarii pentru emanciparea femeilor. Libertate si egalitate pentru femei ! Cate sperante si aspiratii au trezit aceste cuvinte cand au fost rostite pentru prima data de sufletele nobile si curajoase ale acelor zile. Soarele, in toata gloria si stralucirea lui, v-a rasari peste o lume noua, in aceasta lume femeia va fi libera sa-si conduca propriul destin - un ideal cu siguranta demn de entuziasmul, curajul, perseverenta si efortul neincetat al pionierilor, barbati si femei care au facut totul impotriva unei lumi de prejudecati si ignoranti. Si sperantele mele se indreapta catre acest ideal, dar cred ca emanciparea femeii, asa cum este ea interpretata si aplicata practic astazi, a dat gres in atingerea acestui maret final. Acum, femeia se confrunta cu necesitatea emanciparii ei chiar din emancipare, daca chiar doreste sa fie libera. Acest lucru poate suna ca un paradox, dar este din pacate foarte adevarat.
Ce a obtinut femeia prin emanciparea sa ? Dreptul la vot in cateva state. A purificat asta viata noastra politica, asa cum multi binevoitori au prezis ? Cu siguranta, nu.
Emanciparea a adus egalitatea economica a femeii cu barbatul, adica ea putea sa-si aleaga profesia si sa negocieze; dar cum pregatirea ei fizica trecuta si prezenta nu-i putea asigura forta necesara sa intre in competitie cu barbatii, femeia era de multe ori obligata sa-si consume intreaga energie, intreaga vitalitate, sa-si incordeze fiecare nerv pentru a obtine valoarea de piata. Foarte putine au reusit, este un fapt constatat ca femeile profesoare, doctorite, avocate, arhitecte sau inginere nu sunt privite cu aceiasi incredere ca si colegii lor barbati si nici nu primesc salariu egal cu acestia. Asa ca obtinerea unei asemenea egalitati se face in general pe seama bunastarii fizice si psihice a femeii. Si pentru majoritatea femeilor si fetelor muncitoare , cata independenta s-a obtinut daca lipsa libertatii de acasa a fost inlocuita cu lipsa libertatii din fabrica sau din birou ? La care se mai adauga si povara unui camin rece, dezordonat si neprimitor dupa o zi grea de munca. Glorioasa independenta! Deci nu este de mirare ca sute de fete se grabesc sa accepte prima cerere in casatorie, satule si obosite de "independenta" lor. Fetele din clasa mijlocie erau tot timpul gata de casatorie atata timp cat aceasta le salva de sub suprematia parintilor. O asa numita independenta, care duce la obtinerea mijloacelor de subzistenta nu este atat de atragatoare si nici ideala, pentru ca cineva sa astepte ca femeile sa sacrifice totul pentru ea. Mult trambitata noastra independenta, nu este la urma urmelor, decat un lent proces de ingreunare si inabusire a naturii feminine, a instinctelor materne si de dragoste ale femeii.
Oricum pozitia fetei din clasa muncitoare este mult mai naturala si omeneasca fata de cea a surorilor ei, aparent mai norocoase, din sectoare ale vietii mai culturalizate si profesionalizate, precum profesoarele, avocatele, inginerele, doctoritele care au o demnitate aparenta, in timp ce viata lor interioara este goala si moarta.
Un suflet bun si un intelect dezvoltat sunt considerate de obicei atribute necesare pentru o personalitate frumoasa si profunda. In cazul femeii moderne, aceste atribute servesc ca o piedica in calea afirmarii complete a fiintei ei. De sute de ani vechea forma de casatorie bazata pe biblie "pana cand moartea ne va despartii", a fost denuntata ca institutie ce serveste suveranitatii barbatului asupra femeii, subordonarii ei complete dorintelor si poruncilor lui si dependentei absolute a ei de numele si sprijinul lui. De-a lungul timpului si acum s-a dovedit ca vechile relatii matrimoniale restrictioneaza femeia la functia de sevitor al barbatului si cea care da nastere copiilor lui. Si astazi gasim multe femei emancipate care prefera mariajul cu toate deficientele sale, putinului oferit de o viata fara un sot; putin si de neindurat datorita lanturilor, prejudecatilor morale si sociale care ii inabusa natura.
Am fost invatati ca tot ce avem nevoie este independenta fata de formele externe de tiranie, iar formele tiraniei interne mult mai daunatoare vietii si dezvoltarii, conventiile etice si sociale, sunt lasate sa aiba grija de ele insele. Si ele par la fel de frumoase in mintea si inimile celor mai active exponente ale emanciparii femeilor ca si in mintea si inimile bunicilor noastre. Aceste tiranii interne, fie ca acestea sunt sub forma opiniei publice sau doar a ce spune mama, fratele, tatal, matusa, vecinul, colegul, profesorul (acesti detectivi morali si gardieni ai spiritului uman), ce ne spun? Pana cand femeia nu va invata sa le sfideze pe toate, sa fie ferma pe pozitii, sa insiste asupra libertatii ei nerestrictionate, sa asculte vocea naturii sale, fie ca este chemarea celei mai marete comori a vietii : dragostea pentru un barbat, fie ca este privilegiul cel mai glorios: dreptul de a naste un copil; femeia nu se poate numi emancipata.
Miscarea pentru emanciparea femeii a facut de mult primul pas in aceasta directie. Trebuie sa speram ca va avea puterea sa-l faca si pe urmatorul. Dreptul la vot sau drepturi civile egale, pot fi cereri bune, dar adevarata emancipare nu incepe in urnele de vot ori salile de tribunal. Incepe in sufletul femeii. Istoria ne spune ca toate clasele oprimate isi obtin eliberarea de stapani prin propriile eforturi. Este necesar ca femeia sa invete aceasta lectie, sa realizeze ca libertatea ei va fi atinsa cand v-a atinge puterea sa-si obtina libertatea. De aceea, este mult mai important pentru ea sa inceapa cu regenerarea interioara, sa se rupa total de greutatea prejudecatilor, traditiilor si obiceiurilor. Demersul pentru drepturi egale in toate sectoarele vietii este drept si corect, dar la urma urmelor cel mai important drept este dreptul de a iubi si a fi iubit. Dar daca emanciparea partiala devine emancipare completa a femeii, trebuie sa renuntam la notiunea ridicola de a fi iubit, de a fi iubita si mama pentru ca este sinonim cu a fi sclav ori subordonat. Va trebui sa renuntam la notiunea absurda de dualism al sexelor, ori ca barbatul si femeia reprezinta doua lumi antagoniste.
EMMA GOLDMAN - 1917
Acesta a fost idealul original al miscarii pentru emanciparea femeilor. Libertate si egalitate pentru femei ! Cate sperante si aspiratii au trezit aceste cuvinte cand au fost rostite pentru prima data de sufletele nobile si curajoase ale acelor zile. Soarele, in toata gloria si stralucirea lui, v-a rasari peste o lume noua, in aceasta lume femeia va fi libera sa-si conduca propriul destin - un ideal cu siguranta demn de entuziasmul, curajul, perseverenta si efortul neincetat al pionierilor, barbati si femei care au facut totul impotriva unei lumi de prejudecati si ignoranti. Si sperantele mele se indreapta catre acest ideal, dar cred ca emanciparea femeii, asa cum este ea interpretata si aplicata practic astazi, a dat gres in atingerea acestui maret final. Acum, femeia se confrunta cu necesitatea emanciparii ei chiar din emancipare, daca chiar doreste sa fie libera. Acest lucru poate suna ca un paradox, dar este din pacate foarte adevarat.
Ce a obtinut femeia prin emanciparea sa ? Dreptul la vot in cateva state. A purificat asta viata noastra politica, asa cum multi binevoitori au prezis ? Cu siguranta, nu.
Emanciparea a adus egalitatea economica a femeii cu barbatul, adica ea putea sa-si aleaga profesia si sa negocieze; dar cum pregatirea ei fizica trecuta si prezenta nu-i putea asigura forta necesara sa intre in competitie cu barbatii, femeia era de multe ori obligata sa-si consume intreaga energie, intreaga vitalitate, sa-si incordeze fiecare nerv pentru a obtine valoarea de piata. Foarte putine au reusit, este un fapt constatat ca femeile profesoare, doctorite, avocate, arhitecte sau inginere nu sunt privite cu aceiasi incredere ca si colegii lor barbati si nici nu primesc salariu egal cu acestia. Asa ca obtinerea unei asemenea egalitati se face in general pe seama bunastarii fizice si psihice a femeii. Si pentru majoritatea femeilor si fetelor muncitoare , cata independenta s-a obtinut daca lipsa libertatii de acasa a fost inlocuita cu lipsa libertatii din fabrica sau din birou ? La care se mai adauga si povara unui camin rece, dezordonat si neprimitor dupa o zi grea de munca. Glorioasa independenta! Deci nu este de mirare ca sute de fete se grabesc sa accepte prima cerere in casatorie, satule si obosite de "independenta" lor. Fetele din clasa mijlocie erau tot timpul gata de casatorie atata timp cat aceasta le salva de sub suprematia parintilor. O asa numita independenta, care duce la obtinerea mijloacelor de subzistenta nu este atat de atragatoare si nici ideala, pentru ca cineva sa astepte ca femeile sa sacrifice totul pentru ea. Mult trambitata noastra independenta, nu este la urma urmelor, decat un lent proces de ingreunare si inabusire a naturii feminine, a instinctelor materne si de dragoste ale femeii.
Oricum pozitia fetei din clasa muncitoare este mult mai naturala si omeneasca fata de cea a surorilor ei, aparent mai norocoase, din sectoare ale vietii mai culturalizate si profesionalizate, precum profesoarele, avocatele, inginerele, doctoritele care au o demnitate aparenta, in timp ce viata lor interioara este goala si moarta.
Un suflet bun si un intelect dezvoltat sunt considerate de obicei atribute necesare pentru o personalitate frumoasa si profunda. In cazul femeii moderne, aceste atribute servesc ca o piedica in calea afirmarii complete a fiintei ei. De sute de ani vechea forma de casatorie bazata pe biblie "pana cand moartea ne va despartii", a fost denuntata ca institutie ce serveste suveranitatii barbatului asupra femeii, subordonarii ei complete dorintelor si poruncilor lui si dependentei absolute a ei de numele si sprijinul lui. De-a lungul timpului si acum s-a dovedit ca vechile relatii matrimoniale restrictioneaza femeia la functia de sevitor al barbatului si cea care da nastere copiilor lui. Si astazi gasim multe femei emancipate care prefera mariajul cu toate deficientele sale, putinului oferit de o viata fara un sot; putin si de neindurat datorita lanturilor, prejudecatilor morale si sociale care ii inabusa natura.
Am fost invatati ca tot ce avem nevoie este independenta fata de formele externe de tiranie, iar formele tiraniei interne mult mai daunatoare vietii si dezvoltarii, conventiile etice si sociale, sunt lasate sa aiba grija de ele insele. Si ele par la fel de frumoase in mintea si inimile celor mai active exponente ale emanciparii femeilor ca si in mintea si inimile bunicilor noastre. Aceste tiranii interne, fie ca acestea sunt sub forma opiniei publice sau doar a ce spune mama, fratele, tatal, matusa, vecinul, colegul, profesorul (acesti detectivi morali si gardieni ai spiritului uman), ce ne spun? Pana cand femeia nu va invata sa le sfideze pe toate, sa fie ferma pe pozitii, sa insiste asupra libertatii ei nerestrictionate, sa asculte vocea naturii sale, fie ca este chemarea celei mai marete comori a vietii : dragostea pentru un barbat, fie ca este privilegiul cel mai glorios: dreptul de a naste un copil; femeia nu se poate numi emancipata.
Miscarea pentru emanciparea femeii a facut de mult primul pas in aceasta directie. Trebuie sa speram ca va avea puterea sa-l faca si pe urmatorul. Dreptul la vot sau drepturi civile egale, pot fi cereri bune, dar adevarata emancipare nu incepe in urnele de vot ori salile de tribunal. Incepe in sufletul femeii. Istoria ne spune ca toate clasele oprimate isi obtin eliberarea de stapani prin propriile eforturi. Este necesar ca femeia sa invete aceasta lectie, sa realizeze ca libertatea ei va fi atinsa cand v-a atinge puterea sa-si obtina libertatea. De aceea, este mult mai important pentru ea sa inceapa cu regenerarea interioara, sa se rupa total de greutatea prejudecatilor, traditiilor si obiceiurilor. Demersul pentru drepturi egale in toate sectoarele vietii este drept si corect, dar la urma urmelor cel mai important drept este dreptul de a iubi si a fi iubit. Dar daca emanciparea partiala devine emancipare completa a femeii, trebuie sa renuntam la notiunea ridicola de a fi iubit, de a fi iubita si mama pentru ca este sinonim cu a fi sclav ori subordonat. Va trebui sa renuntam la notiunea absurda de dualism al sexelor, ori ca barbatul si femeia reprezinta doua lumi antagoniste.
EMMA GOLDMAN - 1917
Subscribe to:
Posts (Atom)
