DARUL

Gandind ca EA este „darul”,
Ei au inceput sa o impacheteze devreme :
I-au impietrit zambetul,
I-au plecat privirea,
I-au buclat parul,
I-au indreptat dintii,
S-au gandit sa-i ingroape toate alegerile;
Au facut-o sa spuna Da, Da si Da,
Au pus-o sa stea in varful degetelor.
„Cutia asta are numele meu pe ea”, spune barbatul
„Este pentru mine”
… Si ei nu erau deloc surprinsi.
In timp ce ei ii trimeteau saruturi si-i faceau cu ochiul,
EL si-a luat „darul” acasa.
L-a pus pe o masa unde prietenii lui puteau sa-l examineze spunand : danseaza, mai repede !
Dupa ce l-a patruns el si-a incrustat numele si mai adanc.
Mai tarziu l-a pus sub un pat, sub neoane spunand : impinge, mai tare !
Spunand : doar eu am nevoie, doar eu imi doresc, tu mi-ai dat un fiu !
(CAROL OLES)

DACA NU CRED IN GEN, DE CE MA MAI NUMESC FEMINISTA SI ALEG SA FIU "SEPARATISTA" CATEODATA ?

Unii oameni par a fi nedumeriţi de felul în care separatismul feminist se împacă cu un ideal anarhist de a respinge genul ca pe o altă normă. Consideră că prin a fi feministă nu fac altceva decât să fortific genul pe care îl consideră parte a sistemului pe care îl urăsc. Consideră că prin a vorbi „ca şi femeie” sunt contra-revoluţionară.
În primul rând este important să subliniez faptul că, doar pentru că uneori aleg „separatismul” ca strategie, asta nu înseamnă că acest lucru oglindeşte scopurile mele finale. Aleg uneori separatismul în mod pragmatic, datorită contextului în care eu trăiesc (noi trăim). Sunt de părere că putem să folosim categoriile care ne sunt impuse de societate („bărbat” şi „femeie”) într-un sens provocator şi să încercăm să distrugem aceste categorii. Văd asta ca pe o strategie temporară, o necesitate nefericită, nu ca pe un scop.
Bineînţeles că spun „la naiba cu genul” de asemenea şi mi-aş dori să nu fie o problemă în viaţa mea, dar să-l ignor îmi este imposibil, ignorându-l nu ar schimba în nici un fel faptul că este încă un aspect explicit al felului în care sunt percepută de restul societăţii. Oricât de mult aş vrea să cred şi să neg adevăratul efect material pe care genul impus îl are asupra vieţii mele, acest lucru nu va face ca efectele să dispară.
Şi să spui că femeile au „egalitate de oportunităţi” şi că femeile trebuie să înceteze să se considere victime şi să profite de oportunităţi, înseamnă să crezi în mizerabila retorică „liberală”[1]. Ignoră toate modalităţile subtile şi insipide, sociale şi culturale, implicite şi mai puţin evidente în care genul funcţionează ca un sistem pentru a limita femeile şi bărbaţii, dar mai ales pentru a încorseta femeile datorită asocierii lor tradiţionale cu sfera vieţii „private” şi domestice. Să sugerezi că este alegerea femeilor să se ocupe exclusiv de gătit şi de menaj şi să îşi epileze părul de pe corp, că trăim într-o eră a libertăţii de alegere, aceste lucruri ignoră complet puterea tradiţiei şi cât de profund sunt întipărite valorile tradiţionale ale genului în noi toţi.
Ideea alegerii personale ignoră cele mai informale modalităţi sociale prin care suntem controlaţi şi „pedepsiţi” pentru nerespectarea rolurilor noastre, cât de mult ne este îngreunată viaţa de zi cu zi dacă facem alegeri neconvenţionale.
Un exemplu foarte bun al regulilor sociale informale tradiţionale este mitul că femeia are „libertatea de a alege” să se epileze pe corp sau să fie „păroasă”. Bineînţeles că avem dreptul de a alege propriu-zis, dar o alegere este sancţionată de consimţământul celorlalţi oameni, iar cealaltă alegere aduce cu sine consecinţele dezaprobării societăţii, care este demonstrat prin faptul că oamenii se holbează constant la tine pe stradă dacă alegi opţiunea „păroasă”, copiii râd de tine în public, ajungi să te simţi ca un monstru hidos. Faptul că ţi se reaminteşte constant că eşti ciudată şi că încalci regulile sociale te macină, iar pe termen lung acest lucru va da naştere sentimentului alienării şi unei stime de sine scăzută, făcându-ţi viaţa de zi cu zi mai grea. Câteodată ajungi să renunţi şi să te conformezi pentru o viaţă mai uşoară.
Libertatea de a alege nu este deajuns, vreau respect pentru oricare ar fi alegerea mea.
Nu există libertatea de a alege dacă una dintre alegeri îţi face viaţa mai mult sau mai puţin suportabilă. Avem nevoie nu de o schimbare a legilor sau a „drepturilor”, ci de o schimbare a conştiinţei. Nu acesta este unul dintre principiile anarhismului?
Din această cauză sunt încă „feministă” deşi consider că genul este o construcţie socială. Din această cauză aleg uneori să lucrez/fiu numai cu femei, deoarece în contextul acestei lumi am nevoie de solidaritate şi empatie. Nu pentru că aş considera că avem diferenţe naturale pe care numai ele le-ar putea înţelege, ci pentru că am împărtăşit experienţe bazate pe felul în care suntem percepute în societate. Pentru că sprijinul din parte „surorilor” mele îmi face viaţa de zi cu zi mai suportabilă.
Fiind considerată „femeie” în această societate nu voi putea fi niciodată echidistantă, nu voi putea fi niciodată un „om universal” şi să uit de gen, voi fi întotdeauna marcată de gen.
Bărbaţii şi feminsmul / bărbaţii şi genul.
Acestea fiind spuse, în nici un caz nu consider că feminismul presupune ca genul să fie dezbătut numai de femei, drept cele care sunt forţate să-şi poarte povara genului în fiecare zi. Rolul bărbaţilor anarhişti în strădania de a decima genul pentru totdeauna este acela de a respecta şi de a sprijini nevoia femeilor de a se organiza separat ocazional, şi mai mult decât atât să îşi acorde sprijin reciproc în încercarea de a nimici genul programat fiecăruia. Deşi bărbaţii nu sunt forţaţi să fie conştienţi de faptul că sunt marcaţi de gen în fiecare zi, sunt totuşi stigmatizaţi de false stereotipuri ca şi femeile, iar negarea comportamentului normal conform genului este pedepsită social în exact acelaşi mod.
Bărbaţii trebuie să dezbată felul în care ei beneficiză de pe urma faptului că sunt consideraţi gen dominant, privilegiul pe care îl au din faptul că sunt văzuţi de societate ca persoană universală. Fie că se multumesc cu faptul că sunt mai acceptaţi, fie că este vorba despre standardele de frumusţe mai scăzute pentru bărbaţi, fie că este vorba despre sentimentul unei siguranţe mai mari pe stradă şi că sunt mai puţin sexualizaţi de persone străine care te privesc ca pe un obiect sau de felul în care sexul heterosexual gravitează în jurul orgasmului masculin pentru bărbatul şi femeia implicaţi. Ca şi persoană considerată a fi bărbat trebuie să-ţi reconsideri convingerile şi să-ţi „decolonizezi” modul de a gândi cu privire la supoziţiile ce ţin de gen. În acelaşi timp trebuie să înţelegi cum accepţiunea celorlaţi oameni asupra acestor supoziţii ce ţin de gen afectează vieţile cotidiene ale femeilor, şi înseamnă că uneori au nevoie să vorbescă ca şi femei pentru a distruge mitul „femeii” pentru totdeauna.







[1] Feminismul „liberal” este feminismul care caută drepturile femeii bazate pe egalitatea de oportunităţi şi pe standardele masculine. Reflectă valori neo-liberale, şi singurul lucru pe care îl provoacă este acela că femeii ar trebui să i se acorde oportunitatea de a face parte din agenda neo-liberală, în condiţii universal masculine.

UN MANIFEST IMPOTRIVA MONOGAMIEI SI IMPOTRIVA MONOTONIEI

Pledez pentru o revoluţie a relaţiilor, distrugerea regulilor dintr-o relaţie pentru a crea vieţi de intensitate, pasiune şi dragoste abundentă nerestricţionată, fără obligaţii, plictiseli şi restricţii. Pledez pentru comunităţi radicale de sprijin şi dragoste, pentru înlocuirea unei lumi fracturate şi vide, pline de lipsuri şi temeri din actualul model al cuplului.

Monogamie şi Anarhie

Justificările cele mai obişnuite ale monogamiei sunt că este ceva «natural» şi «normal», acestea fiind dovedite de funcţiile reproductive ale fiinţei umane. Funcţia care ajută la popularea lumii de către oameni. Natura umană ne-a pre-programat să fim capabili de a iubi o singură persoană la un moment dat, să simţim în mod natural sentimentele de gelozie şi posesiune.
Personal, nu am încredere în nici un status-quo care face apel la «natura umană» pentru a se justifica, deoarece de obicei acest fel de argumente apelează la un sens tiranic al «ordinii», care a fost folosit întotdeauna la îngrădirea oamenilor în rolurile lor «naturale». În spatele oricărui fapt care pretinde că este «adevărul» sau că «aşa stau lucrurile», de obicei se ascunde o structură a puterii.
f
În termeni anarhişti, monogamia este una dintre cele mai slăvite ierarhii din natura umană: ea plasează acea personă «specială» în vârful ierarhiei tale de priorităţi (importanţe) şi retrogradează toate celelalte relaţii la nivel de mai puţin intime, mai puţin importante în ceea ce priveşte prioritatea. «Eşti al meu» este cel mai înalt stadiu al posesiunii şi cea mai înaltă limitare posibilă a libertăţii. Ca anarhistă ştiu că nu vreau să mă simt limitată în exprimarea mea sentimentală de obiceiuri, tradiţii, obligaţii şi nu mi-ar plăcea să ştiu că cei pe care îi iubesc îşi limitează sfera acţiunii şi sentimentele din aceste motive. Daca i-aş iubi cu adevărat aş vrea ca ei să găsească împlinirea şi libertatea maximă. Jos cu obligaţia, jos cu posesiunea!!

Controlul sentimental, pe care îl exercită regulile monogamiei, poate că nu este foarte evident sau pus pe hârtie undeva (decât în cazul căsătoriei), dar reprezintă totuşi o metodă eficace de limitare şi control asupra libertăţii oamenilor. Majoritate relaţiilor «normale» se bazează pe constrângerea presupusă a unui contract de monogamie – că a «înşela» este ceva greşit, ceva rău şi înseamnă că nu mai iubeşti acea personă, că cel ale cărui sentimente s-au schimbat, nu mai iubeşte şi va fi învinuit.

Jos cu lipsa sentimentelor!

Nu este surprinzător faptul că cuvântul «monogamie» rimează cu cel de «monotonie». În termeni sentimentali, monogamia este caracterizată de lipsuri – ea limitează toate celelalte relaţii care nu sunt definite ca «relaţia», fixează restricţii (graniţe) de intimitate cu ceilalţi, ceea ce înseamnă că ne simţim vinovaţi dacă depăşim această limită şi ne simţim îndepărtaţi de «celălalt», de «jumătatea noastră». Limitează ideile noastre despre intimitate şi categorizează ideile noastre despre dragoste, astfel plasăm toată această importanţă asupra sexului şi negăm toate celelalte modalităţi de a arăta dragostea; în acelaşi timp pune toată această presiune pe relaţiile noastre sexuale, ca şi cum având relaţii de intimitate sexuală cu cineva automatic le determină complet răspunzătoare pentru toate aspectele sentimentelor tale. Aceasta este o presiune enormă pe care o singură persoană nu ar putea să o suporte. «Eşti totul pentru mine» este declaraţia supremă a co-dependenţei, a lipsei de preţuire a sinelui. Trebuie sa fii sigur pe tine mai întâi, astfel încât oricine ar veni ulterior ar fi «cireaşa de pe tort».
Pentru imaginaţie şi împotriva standardizării !!

Structura monogamiei neagă structurile alternative ale comunităţii şi extinde atomizarea societăţii astfel încât ne cuplăm în perechi şi ne ascundem de restul lumii în cupluri, protejându-ne sentimentele, încercând să le forţăm să nu se schimbe. Ne determină să ne rănim unul pe celălat când inevitabila tranziţie şi schimbare a tuturor lucrurilor face ca sentimentele faţă de acel «singurul» să se schimbe, când inevitabil nu putem respecta acea promisiune de a iubi şi de a fi fidel unei singure persoane pentru toată viaţa. Promisiunea monogamiei este încercarea de a nu urma liber imediatele noastre dorinţe, o încercare de a sufoca şi de a îngheţa un sentiment care se rezumă doar la context, la moment, la a face o promisiune pentru veşnicie pe care nu o poţi garanta.

Idei preconcepute cum ar fi – a trăi fără monogamie înseamnă a fi singur, sunt argumente ale celor care nu au imaginaţie. Pot folosi exemplele multor oameni pe care îi cunosc, care au relaţii de monogamie, pentru a demonstra că monogamia nu este răspunsul la această problemă. Ca anarhistă, nu caut numai o reacţie la ceea ce critic (monogamia), ci o alternativă radicală («dragoste radicală» şi comuniune) care poate transforma complet relaţiile de dragoste, de suport emoţional şi intimitate.

Când vorbesc despre «dragoste radicală» nu mă refer doar la respingerea monogamiei, ci mai ales la a radicaliza toate relaţiile din viaţa ta, oferind şi primind mai multă dragoste, şi nu mai puţină. Mă refer la a reflecata asupra cine/ce beneficiază de aceste limite (graniţe) şi cum putem avea relaţii, mai împlinite, mai puţin distruse, mincinoase şi încordate, în viaţa noastră, orice fel de relaţii cu prieteni, familii, iubiţi.

Deci nu mă refer numai la sex, la relaţii multiple şi «polyamory», mă refer la încercarea de a transforma şi revoluţiona întreaga noastră abordare sentimentală. Cu siguranţă nu sunt adepta înşelării partenerilor pentru a fi «mai radical» sau să îi răneşti pe cei pe care îi iubeşti ori să îi calci în picioare în goana individualistă după plăcerea absolută pentru tine însuţi. Vorbesc despre faptul de a pretinde libertate pentru tine şi, de asemenea, garantarea acestei libertăţi celor pe care îi iubeşti, despre a avea pretenţia sincerităţii de la tine însuţi şi de la cei pe care îi iubeşti. Din punctul meu de vedere, chiar dacă adevărul este mai dureros, dacă asta presupune o viaţă de sinceră dorinţă şi interacţiuni mai autentice cu oamenii, acesta este un preţ pe care sunt dispusă să mi-l asum. Durere mai degrabă decât o obligaţie neplăcută !!!

Sentimentul de frică este un alt element care stă la baza compromisului monogamiei, frica de a fi rănit, încercarea de a limita necunoscutul, mitul conform căruia chiar am putea limita sau controla viitorul. Frica singurătăţii şi a respingerii. Într-o structură alternativă a dragostei radicale, aceste sentimente nu ar fi nici pe departe atât de importante când o relaţie sexuală se termină, pentru că am încerca să ne sprijinim nu numai pe o singură persoană pentru tot suportul emoţional, stimă de sine etc. Nu ne-am limita relaţiile (familie, „prieteni” etc.) din cauza acestei relaţii din vârful ierarhiei, deci ar fi mult mai greu să ne simţim singuri, neiubiţi, să simţim lipsa intimităţii.

Sfaturi practice

Încercarea de a respinge programarea monogamiei nu este o treabă tocmai uşoară, având în vedere nivelul bombardării propagandei monogamiste şi slăvirea monogamiei în religie, în structurile legislative şi cele sociale. Totul este structurat pentru oameni în perechi şi tot ce văd la TV şi în reviste (ca şi promovarea normalităţii sexuale şi a heterosexualităţii) este promovarea monogamiei romantice. Perpetuarea scopului de a-l găsi pe „cel ales” ca scop al vieţii.

De asemenea, nu este un lucru uşor ceea ce se cere pentru a duce o viaţă cu dorinţe libere, dragoste sinceră şi nelimitate tipuri de relaţii intime cu un număr nelimitat de oameni (din nou, nu este vorba numai despre sex). Este nevoie de putere, stimă de sine, înţelegerea sinelui.
În ceea ce priveşte în mod specific relaţiile sexuale, una dintre principalele apărări ale monogamiei în relaţiile sexuale este sentimentul de „gelozie”. Acesta este un sentiment pe care nu îl consider inevitabil şi natural; după cum am mai spus, am o neîncredere inerentă în tot ceea ce se presupune a fi „natural” sau „înnăscut”. Când sunt atinsă de gelozie, ceea ce mi se întâmplă frecvent, trebuie să-mi controlez sentimentele şi să conştientizez că asta este din cauza problemelor mele şi nu este vina persoanei pe care sunt geloasă. De asemenea, îmi readuc aminte că relaţia celui pe care îl iubesc cu altcineva nu are nici un impact asupra relaţiei mele cu ei (decât poate timpul).

Cel mai important este deprogramarea acestor gânduri din capul nostru, care ne fac să universalizăm sentimentele trecătoare şi ne face să vrem să le forţăm să devină eterne. Ceea ce ne face să credem că dacă cineva poate avea sentimente de dragoste pentru altcineva, nu le poate avea şi pentru noi, că dacă avem sentimente de dragoste pentru cineva, nu putem avea relaţii de intimitate cu altcineva. Trebuie să deprogramăm aceste gânduri care ne fac să ne bazăm pe o singură persoană pentru toate trăirile noastre emoţionale şi de intimitate şi să investim toată lumea noastră în ele. În acelaşi timp, trebuie să dezvoltăm comunităţi de suport emoţional şi deschise, care contrazic ierarhiile şi care să ne permită să dezvoltăm relaţii minunate, sincere şi fără temeri cu oamenii din viaţa noastră.

Sunt adepta acestor schimbări nu pentru că nu sunt de acord cu romantismul, ci pentru că vreau mai mult, vreau o viaţă plină de intesnsitate, sinceritate şi farmec, o viaţă fără obligaţii, fără neplăceri şi relaţii lipsite de pasiune. Definiţia din dicţionar a romantismului este: „ataşarea sau implicarea emoţională arzătoare dintre oameni; dragoste” şi „un ataşament, o fascinaţie sau un entuziasm puternic, câteodată trăit pentru o perioadă scurtă de timp”.

Trăiască romantismul!

Sunt adepta acestor schimbări a relaţiilor nu doar pentru că cred că actualul status-quo, unde gelozia şi sentimentele de posesiune nu sunt puse sub semnul îndoielii şi sunt presupuse a fi naturale şi, deci, singura cale, ci deoarece cred că într-un alt context, am putea fi ceea ce vrem să fim. Cred că „natura” umană este pe atât de nelimitată pe cât sunt contextele posibile de a trăi. Şi cer libertatea de a încerca şi de a o transforma pe a mea.

Pentru o schimbare liberă a sentimentelor!!!
Trăiască romantismul şi jos cu monotonia!!!
Împotriva obligaţiilor neplăcute şi pentru nesiguranţă!!!

Surse:
Wendy O. Matik, Redefining Our Relationships, http://www.wendyomatik.com
Dossie Easton & Catherine A. Liszt, The Ethical Slut: A Guide to Infinite Sexual Possibilities.

REFUZ SA FIU AL DOILEA SEX

Refuz să mă supun rolului pe care l-am văzut împlinit la nesfârşit de femeile din jurul meu. Refuz să fiu maşina de făcut copii, refuz să trăiesc asemeni unei sclave care s-a vândut de bună voie, ca un drăguţ parazit în umbra tatălui meu, a soţului meu, a copiilor mei, închistată într-o căsătorie care să nu mă mulţumească, dar pe care să o accept în virtutea tradiţiei, a moralei, până la urmă în virtutea inerţiei şi a unei paralizante obişnuinţe, sperând mereu că oamenii din jurul meu, că bărbaţii din jurul meu vor deschide într-un final ochii şi mă vor vedea aşa cum sunt – o fiinţă umană, că vor înceta să mă considere un bun de-a gata.
Refuz să fiu judecată în virtutea a ceea ce nu sunt, ca „un bărbat imperfect”, dupa cum descria Sf. Toma femeia – expresie apoteotică a obtuzităţii care a caracterizat dintotdeauna Biserica şi pe reprezentanţii acesteia.
Refuz, totodată, ca, drept rezultat al zecilor şi zecilor de ani de agitaţii feministe mai mult sau mai puţin anemice, să accept un post de conducere aruncat ca un os de dragul discriminării pozitive şi să mă identific tocmai cu acele structuri ale puterii, odinioară combătute drept frustrante şi tiranice. Căci accesul femeilor la putere, fie ea politică, economică sau culturală, nu a schimbat cu nimic natura şi structura acelei puteri. Da, mie una mi se pare cel puţin ciudat că, de exemplu, o femeie de culoare precum Condoleezza Rice a devenit câinele de pază al unei culturi care a rămas, până în ziua de azi, esenţialmente White Anglo-Saxon Protestant sau că o scriitoare de renume şi, de fapt, cu adevărat talentată precum Amélie Nothomb se limitează la a scrie best-seller-uri mai degrabă feminine decât feministe, mai degrabă amuzante şi plăcute decât puternice sau memorabile şi care nu sunt, în definitiv, decât o variantă mai prezentabilă a Cosmopolitanului.
Despre rolul femeilor în literatură şi politică s-a scris mult, de la Julia Kristeva la Elaine Showalter, dar cred că întrebarea legitimă ar fi nu ce facem cu puterea pe care ajungem sau nu să o deţinem, ci ce facem pur si simplu cu ceea ce suntem? Ce fac cu identitatea mea de „angry young woman” care şi-a renegat pe rând bunicul antisemit, tatăl imatur şi alcoolic? Ce fac când mi se serveşte faimoasa replică „Gândeşti aşa pentru că eşti femeie” şi îmi vine să-mi iau câmpii sau să fac o criză de nervi precum Madame la Colère? Ce fac cu decizia de a a fi mereu nimic mai mult, dar nimic mai puţin decât eu însămi, de a nu mă transforma niciodată de dragul bărbaţilor din jurul meu? Cum folosesc ceea ce sunt ca să creez solidaritatea care nu a existat niciodată cu adevărat între femei?
Una dintre observaţiile lui Simone de Beauvoir, care din păcate a rămas valabila până în ziua de azi, cum că femeile au avut întotdeauna tendinţa de a-şi manifesta adeziunea mai degrabă faţă de bărbaţii de aceeaşi rasă, clasă socială etc., decât faţă de femeile aparţinând unei alte rase sau clase sociale, m-a făcut să mă gândesc la etichetele pe care le aplicăm zi de zi, conştient sau nu, femeilor din jurul nostru şi care nu au alt rezultat decât acela că formează alte şi alte minuscule „bisericuţe” de marginile cărora empatia noastră nu e capabilă să treacă: femeie de succes, casnică, familistă convinsă, punkistă, intelectuală, „grupul fetelor care au băut prea multă apă plată cu lămâie”...Oare chiar avem nevoie să ne definim în termeni atât de precişi încât să nu mai vedem dincolo de metrul care constituie spaţiul nostru personal?
Cred că numai depăşind aceste bariere autoimpuse, noi, oamenii al căror cod numeric personal începe cu cifra 2, vom reuşi să construim ceea ce ne dorim: în primul rând, o societate în care a fi femeie să constituie o chestiune pur fiziologică şi nu un criteriu de discriminare, o societate în care să fim nu al doilea sex, ci pur şi simplu unul dintre sexe; în al doilea rând, o contracultură în care să nu ne mai lovim de misoginisme şi/sau machisme ieftine de mahala şi care să devină astfel o contrapondere şi o alternativă viabilă pentru status-quo; şi în al treilea, dar nicidecum în ultimul, rând, o viaţă personală bazată pe dorinţa continuă de autodezvoltare, în care deciziile să ne aparţină în întregime şi în care să fim propriul nostru stăpân.

TRAGEDIA EMANCIPARII FEMEII

Emanciparea ar trebui sa faca posibil pentru femei sa fie oameni in adevaratul sens al cuvantului. Tot ceea ce priveste afirmarea si activitatea femeii trebuie sa atinga exprimarea completa, toate barierele artificiale trebuie distruse, iar drumul catre libertatea totala trebuie sa fie curatat de orice urma a secolelor de supunere si scalvie.
Acesta a fost idealul original al miscarii pentru emanciparea femeilor. Libertate si egalitate pentru femei ! Cate sperante si aspiratii au trezit aceste cuvinte cand au fost rostite pentru prima data de sufletele nobile si curajoase ale acelor zile. Soarele, in toata gloria si stralucirea lui, v-a rasari peste o lume noua, in aceasta lume femeia va fi libera sa-si conduca propriul destin - un ideal cu siguranta demn de entuziasmul, curajul, perseverenta si efortul neincetat al pionierilor, barbati si femei care au facut totul impotriva unei lumi de prejudecati si ignoranti. Si sperantele mele se indreapta catre acest ideal, dar cred ca emanciparea femeii, asa cum este ea interpretata si aplicata practic astazi, a dat gres in atingerea acestui maret final. Acum, femeia se confrunta cu necesitatea emanciparii ei chiar din emancipare, daca chiar doreste sa fie libera. Acest lucru poate suna ca un paradox, dar este din pacate foarte adevarat.
Ce a obtinut femeia prin emanciparea sa ? Dreptul la vot in cateva state. A purificat asta viata noastra politica, asa cum multi binevoitori au prezis ? Cu siguranta, nu.
Emanciparea a adus egalitatea economica a femeii cu barbatul, adica ea putea sa-si aleaga profesia si sa negocieze; dar cum pregatirea ei fizica trecuta si prezenta nu-i putea asigura forta necesara sa intre in competitie cu barbatii, femeia era de multe ori obligata sa-si consume intreaga energie, intreaga vitalitate, sa-si incordeze fiecare nerv pentru a obtine valoarea de piata. Foarte putine au reusit, este un fapt constatat ca femeile profesoare, doctorite, avocate, arhitecte sau inginere nu sunt privite cu aceiasi incredere ca si colegii lor barbati si nici nu primesc salariu egal cu acestia. Asa ca obtinerea unei asemenea egalitati se face in general pe seama bunastarii fizice si psihice a femeii. Si pentru majoritatea femeilor si fetelor muncitoare , cata independenta s-a obtinut daca lipsa libertatii de acasa a fost inlocuita cu lipsa libertatii din fabrica sau din birou ? La care se mai adauga si povara unui camin rece, dezordonat si neprimitor dupa o zi grea de munca. Glorioasa independenta! Deci nu este de mirare ca sute de fete se grabesc sa accepte prima cerere in casatorie, satule si obosite de "independenta" lor. Fetele din clasa mijlocie erau tot timpul gata de casatorie atata timp cat aceasta le salva de sub suprematia parintilor. O asa numita independenta, care duce la obtinerea mijloacelor de subzistenta nu este atat de atragatoare si nici ideala, pentru ca cineva sa astepte ca femeile sa sacrifice totul pentru ea. Mult trambitata noastra independenta, nu este la urma urmelor, decat un lent proces de ingreunare si inabusire a naturii feminine, a instinctelor materne si de dragoste ale femeii.
Oricum pozitia fetei din clasa muncitoare este mult mai naturala si omeneasca fata de cea a surorilor ei, aparent mai norocoase, din sectoare ale vietii mai culturalizate si profesionalizate, precum profesoarele, avocatele, inginerele, doctoritele care au o demnitate aparenta, in timp ce viata lor interioara este goala si moarta.
Un suflet bun si un intelect dezvoltat sunt considerate de obicei atribute necesare pentru o personalitate frumoasa si profunda. In cazul femeii moderne, aceste atribute servesc ca o piedica in calea afirmarii complete a fiintei ei. De sute de ani vechea forma de casatorie bazata pe biblie "pana cand moartea ne va despartii", a fost denuntata ca institutie ce serveste suveranitatii barbatului asupra femeii, subordonarii ei complete dorintelor si poruncilor lui si dependentei absolute a ei de numele si sprijinul lui. De-a lungul timpului si acum s-a dovedit ca vechile relatii matrimoniale restrictioneaza femeia la functia de sevitor al barbatului si cea care da nastere copiilor lui. Si astazi gasim multe femei emancipate care prefera mariajul cu toate deficientele sale, putinului oferit de o viata fara un sot; putin si de neindurat datorita lanturilor, prejudecatilor morale si sociale care ii inabusa natura.
Am fost invatati ca tot ce avem nevoie este independenta fata de formele externe de tiranie, iar formele tiraniei interne mult mai daunatoare vietii si dezvoltarii, conventiile etice si sociale, sunt lasate sa aiba grija de ele insele. Si ele par la fel de frumoase in mintea si inimile celor mai active exponente ale emanciparii femeilor ca si in mintea si inimile bunicilor noastre. Aceste tiranii interne, fie ca acestea sunt sub forma opiniei publice sau doar a ce spune mama, fratele, tatal, matusa, vecinul, colegul, profesorul (acesti detectivi morali si gardieni ai spiritului uman), ce ne spun? Pana cand femeia nu va invata sa le sfideze pe toate, sa fie ferma pe pozitii, sa insiste asupra libertatii ei nerestrictionate, sa asculte vocea naturii sale, fie ca este chemarea celei mai marete comori a vietii : dragostea pentru un barbat, fie ca este privilegiul cel mai glorios: dreptul de a naste un copil; femeia nu se poate numi emancipata.
Miscarea pentru emanciparea femeii a facut de mult primul pas in aceasta directie. Trebuie sa speram ca va avea puterea sa-l faca si pe urmatorul. Dreptul la vot sau drepturi civile egale, pot fi cereri bune, dar adevarata emancipare nu incepe in urnele de vot ori salile de tribunal. Incepe in sufletul femeii. Istoria ne spune ca toate clasele oprimate isi obtin eliberarea de stapani prin propriile eforturi. Este necesar ca femeia sa invete aceasta lectie, sa realizeze ca libertatea ei va fi atinsa cand v-a atinge puterea sa-si obtina libertatea. De aceea, este mult mai important pentru ea sa inceapa cu regenerarea interioara, sa se rupa total de greutatea prejudecatilor, traditiilor si obiceiurilor. Demersul pentru drepturi egale in toate sectoarele vietii este drept si corect, dar la urma urmelor cel mai important drept este dreptul de a iubi si a fi iubit. Dar daca emanciparea partiala devine emancipare completa a femeii, trebuie sa renuntam la notiunea ridicola de a fi iubit, de a fi iubita si mama pentru ca este sinonim cu a fi sclav ori subordonat. Va trebui sa renuntam la notiunea absurda de dualism al sexelor, ori ca barbatul si femeia reprezinta doua lumi antagoniste.
EMMA GOLDMAN - 1917