REFUZ SA FIU AL DOILEA SEX

Refuz să mă supun rolului pe care l-am văzut împlinit la nesfârşit de femeile din jurul meu. Refuz să fiu maşina de făcut copii, refuz să trăiesc asemeni unei sclave care s-a vândut de bună voie, ca un drăguţ parazit în umbra tatălui meu, a soţului meu, a copiilor mei, închistată într-o căsătorie care să nu mă mulţumească, dar pe care să o accept în virtutea tradiţiei, a moralei, până la urmă în virtutea inerţiei şi a unei paralizante obişnuinţe, sperând mereu că oamenii din jurul meu, că bărbaţii din jurul meu vor deschide într-un final ochii şi mă vor vedea aşa cum sunt – o fiinţă umană, că vor înceta să mă considere un bun de-a gata.
Refuz să fiu judecată în virtutea a ceea ce nu sunt, ca „un bărbat imperfect”, dupa cum descria Sf. Toma femeia – expresie apoteotică a obtuzităţii care a caracterizat dintotdeauna Biserica şi pe reprezentanţii acesteia.
Refuz, totodată, ca, drept rezultat al zecilor şi zecilor de ani de agitaţii feministe mai mult sau mai puţin anemice, să accept un post de conducere aruncat ca un os de dragul discriminării pozitive şi să mă identific tocmai cu acele structuri ale puterii, odinioară combătute drept frustrante şi tiranice. Căci accesul femeilor la putere, fie ea politică, economică sau culturală, nu a schimbat cu nimic natura şi structura acelei puteri. Da, mie una mi se pare cel puţin ciudat că, de exemplu, o femeie de culoare precum Condoleezza Rice a devenit câinele de pază al unei culturi care a rămas, până în ziua de azi, esenţialmente White Anglo-Saxon Protestant sau că o scriitoare de renume şi, de fapt, cu adevărat talentată precum Amélie Nothomb se limitează la a scrie best-seller-uri mai degrabă feminine decât feministe, mai degrabă amuzante şi plăcute decât puternice sau memorabile şi care nu sunt, în definitiv, decât o variantă mai prezentabilă a Cosmopolitanului.
Despre rolul femeilor în literatură şi politică s-a scris mult, de la Julia Kristeva la Elaine Showalter, dar cred că întrebarea legitimă ar fi nu ce facem cu puterea pe care ajungem sau nu să o deţinem, ci ce facem pur si simplu cu ceea ce suntem? Ce fac cu identitatea mea de „angry young woman” care şi-a renegat pe rând bunicul antisemit, tatăl imatur şi alcoolic? Ce fac când mi se serveşte faimoasa replică „Gândeşti aşa pentru că eşti femeie” şi îmi vine să-mi iau câmpii sau să fac o criză de nervi precum Madame la Colère? Ce fac cu decizia de a a fi mereu nimic mai mult, dar nimic mai puţin decât eu însămi, de a nu mă transforma niciodată de dragul bărbaţilor din jurul meu? Cum folosesc ceea ce sunt ca să creez solidaritatea care nu a existat niciodată cu adevărat între femei?
Una dintre observaţiile lui Simone de Beauvoir, care din păcate a rămas valabila până în ziua de azi, cum că femeile au avut întotdeauna tendinţa de a-şi manifesta adeziunea mai degrabă faţă de bărbaţii de aceeaşi rasă, clasă socială etc., decât faţă de femeile aparţinând unei alte rase sau clase sociale, m-a făcut să mă gândesc la etichetele pe care le aplicăm zi de zi, conştient sau nu, femeilor din jurul nostru şi care nu au alt rezultat decât acela că formează alte şi alte minuscule „bisericuţe” de marginile cărora empatia noastră nu e capabilă să treacă: femeie de succes, casnică, familistă convinsă, punkistă, intelectuală, „grupul fetelor care au băut prea multă apă plată cu lămâie”...Oare chiar avem nevoie să ne definim în termeni atât de precişi încât să nu mai vedem dincolo de metrul care constituie spaţiul nostru personal?
Cred că numai depăşind aceste bariere autoimpuse, noi, oamenii al căror cod numeric personal începe cu cifra 2, vom reuşi să construim ceea ce ne dorim: în primul rând, o societate în care a fi femeie să constituie o chestiune pur fiziologică şi nu un criteriu de discriminare, o societate în care să fim nu al doilea sex, ci pur şi simplu unul dintre sexe; în al doilea rând, o contracultură în care să nu ne mai lovim de misoginisme şi/sau machisme ieftine de mahala şi care să devină astfel o contrapondere şi o alternativă viabilă pentru status-quo; şi în al treilea, dar nicidecum în ultimul, rând, o viaţă personală bazată pe dorinţa continuă de autodezvoltare, în care deciziile să ne aparţină în întregime şi în care să fim propriul nostru stăpân.

TRAGEDIA EMANCIPARII FEMEII

Emanciparea ar trebui sa faca posibil pentru femei sa fie oameni in adevaratul sens al cuvantului. Tot ceea ce priveste afirmarea si activitatea femeii trebuie sa atinga exprimarea completa, toate barierele artificiale trebuie distruse, iar drumul catre libertatea totala trebuie sa fie curatat de orice urma a secolelor de supunere si scalvie.
Acesta a fost idealul original al miscarii pentru emanciparea femeilor. Libertate si egalitate pentru femei ! Cate sperante si aspiratii au trezit aceste cuvinte cand au fost rostite pentru prima data de sufletele nobile si curajoase ale acelor zile. Soarele, in toata gloria si stralucirea lui, v-a rasari peste o lume noua, in aceasta lume femeia va fi libera sa-si conduca propriul destin - un ideal cu siguranta demn de entuziasmul, curajul, perseverenta si efortul neincetat al pionierilor, barbati si femei care au facut totul impotriva unei lumi de prejudecati si ignoranti. Si sperantele mele se indreapta catre acest ideal, dar cred ca emanciparea femeii, asa cum este ea interpretata si aplicata practic astazi, a dat gres in atingerea acestui maret final. Acum, femeia se confrunta cu necesitatea emanciparii ei chiar din emancipare, daca chiar doreste sa fie libera. Acest lucru poate suna ca un paradox, dar este din pacate foarte adevarat.
Ce a obtinut femeia prin emanciparea sa ? Dreptul la vot in cateva state. A purificat asta viata noastra politica, asa cum multi binevoitori au prezis ? Cu siguranta, nu.
Emanciparea a adus egalitatea economica a femeii cu barbatul, adica ea putea sa-si aleaga profesia si sa negocieze; dar cum pregatirea ei fizica trecuta si prezenta nu-i putea asigura forta necesara sa intre in competitie cu barbatii, femeia era de multe ori obligata sa-si consume intreaga energie, intreaga vitalitate, sa-si incordeze fiecare nerv pentru a obtine valoarea de piata. Foarte putine au reusit, este un fapt constatat ca femeile profesoare, doctorite, avocate, arhitecte sau inginere nu sunt privite cu aceiasi incredere ca si colegii lor barbati si nici nu primesc salariu egal cu acestia. Asa ca obtinerea unei asemenea egalitati se face in general pe seama bunastarii fizice si psihice a femeii. Si pentru majoritatea femeilor si fetelor muncitoare , cata independenta s-a obtinut daca lipsa libertatii de acasa a fost inlocuita cu lipsa libertatii din fabrica sau din birou ? La care se mai adauga si povara unui camin rece, dezordonat si neprimitor dupa o zi grea de munca. Glorioasa independenta! Deci nu este de mirare ca sute de fete se grabesc sa accepte prima cerere in casatorie, satule si obosite de "independenta" lor. Fetele din clasa mijlocie erau tot timpul gata de casatorie atata timp cat aceasta le salva de sub suprematia parintilor. O asa numita independenta, care duce la obtinerea mijloacelor de subzistenta nu este atat de atragatoare si nici ideala, pentru ca cineva sa astepte ca femeile sa sacrifice totul pentru ea. Mult trambitata noastra independenta, nu este la urma urmelor, decat un lent proces de ingreunare si inabusire a naturii feminine, a instinctelor materne si de dragoste ale femeii.
Oricum pozitia fetei din clasa muncitoare este mult mai naturala si omeneasca fata de cea a surorilor ei, aparent mai norocoase, din sectoare ale vietii mai culturalizate si profesionalizate, precum profesoarele, avocatele, inginerele, doctoritele care au o demnitate aparenta, in timp ce viata lor interioara este goala si moarta.
Un suflet bun si un intelect dezvoltat sunt considerate de obicei atribute necesare pentru o personalitate frumoasa si profunda. In cazul femeii moderne, aceste atribute servesc ca o piedica in calea afirmarii complete a fiintei ei. De sute de ani vechea forma de casatorie bazata pe biblie "pana cand moartea ne va despartii", a fost denuntata ca institutie ce serveste suveranitatii barbatului asupra femeii, subordonarii ei complete dorintelor si poruncilor lui si dependentei absolute a ei de numele si sprijinul lui. De-a lungul timpului si acum s-a dovedit ca vechile relatii matrimoniale restrictioneaza femeia la functia de sevitor al barbatului si cea care da nastere copiilor lui. Si astazi gasim multe femei emancipate care prefera mariajul cu toate deficientele sale, putinului oferit de o viata fara un sot; putin si de neindurat datorita lanturilor, prejudecatilor morale si sociale care ii inabusa natura.
Am fost invatati ca tot ce avem nevoie este independenta fata de formele externe de tiranie, iar formele tiraniei interne mult mai daunatoare vietii si dezvoltarii, conventiile etice si sociale, sunt lasate sa aiba grija de ele insele. Si ele par la fel de frumoase in mintea si inimile celor mai active exponente ale emanciparii femeilor ca si in mintea si inimile bunicilor noastre. Aceste tiranii interne, fie ca acestea sunt sub forma opiniei publice sau doar a ce spune mama, fratele, tatal, matusa, vecinul, colegul, profesorul (acesti detectivi morali si gardieni ai spiritului uman), ce ne spun? Pana cand femeia nu va invata sa le sfideze pe toate, sa fie ferma pe pozitii, sa insiste asupra libertatii ei nerestrictionate, sa asculte vocea naturii sale, fie ca este chemarea celei mai marete comori a vietii : dragostea pentru un barbat, fie ca este privilegiul cel mai glorios: dreptul de a naste un copil; femeia nu se poate numi emancipata.
Miscarea pentru emanciparea femeii a facut de mult primul pas in aceasta directie. Trebuie sa speram ca va avea puterea sa-l faca si pe urmatorul. Dreptul la vot sau drepturi civile egale, pot fi cereri bune, dar adevarata emancipare nu incepe in urnele de vot ori salile de tribunal. Incepe in sufletul femeii. Istoria ne spune ca toate clasele oprimate isi obtin eliberarea de stapani prin propriile eforturi. Este necesar ca femeia sa invete aceasta lectie, sa realizeze ca libertatea ei va fi atinsa cand v-a atinge puterea sa-si obtina libertatea. De aceea, este mult mai important pentru ea sa inceapa cu regenerarea interioara, sa se rupa total de greutatea prejudecatilor, traditiilor si obiceiurilor. Demersul pentru drepturi egale in toate sectoarele vietii este drept si corect, dar la urma urmelor cel mai important drept este dreptul de a iubi si a fi iubit. Dar daca emanciparea partiala devine emancipare completa a femeii, trebuie sa renuntam la notiunea ridicola de a fi iubit, de a fi iubita si mama pentru ca este sinonim cu a fi sclav ori subordonat. Va trebui sa renuntam la notiunea absurda de dualism al sexelor, ori ca barbatul si femeia reprezinta doua lumi antagoniste.
EMMA GOLDMAN - 1917